Cafeneaua bancară: -Salut, sunt criza. Ce cafea aveţi? -Cu bătăi de cap şi fără suport de remitenţe!

Criza… Toată lumea vorbeşte despre criză – unii o simt, alţii o resimt, unii sunt în aşteptarea ei, alţii nici măcar nu se simt deranjaţi de prezenţa acesteia. Criza a devenit astfel „vedeta” tuturor posturilor şi emisiunilor TV, publicaţiilor de orice profil şi blog-urilor. Experţii sunt „paparazzi” care pozează criza din toate punctele… de vedere, iar „impresarii” vedetei bat toate regulile teoriilor economice.

Şi cine suntem noi, oamenii de rând? Fanii sau profanii crizei? Cred că depinde… pe unde, când şi cum ne prinde criza.

Dacă mergeţi prin localurile şi cluburile din capitală, veţi constata cu siguranţă că nu miroase a criză pe acolo şi nici urmă de criză nu se prea vede. Atunci, ce ar fi să deschidem nişte cafenele bancare sau nişte cluburi nonbancare, să deschidem nişte cafenele bursiere sau nişte cluburi de asigurări? Lumea a “cochetat” cu astfel de idei ingenioase, idei care nici măcar nu au ajuns la urechile marketingului moldovenesc.

În România, de exemplu, conceptul de “cafenea bancară” a fost adus încă în anul 2003. Cele mai multe cafenele bancare au fost deschise în România în perioada 2005-2006. La moment însă, nu funcţionează decât o singură cafenea bancară. Este vorba despre BT Café, în incinta Băncii Transilvania (BT).

Publicul-țintă a acestor cafenele sunt oamenii de afaceri, clienții băncilor și, evident, bancherii. Cafenele bancare sunt astfel un mod de a atrage clienţii, adică o strategie de marketing bancar. Aceste cafenele sunt locul unde s-ar putea urmări evoluția acțiunilor cotate la bursă sau ultimele știri economice pe ecrane imense cu plasmă. Investiția într-o astfel de cafenea este în jurul a 200 mii-300 mii euro, scrie presa românească.

De ce să nu avem şi în Moldova astfel de cafenele? Având în vedere că suntem o societate de consum, băncile ar putea să ne atragă prin consum spre ideea de a face economii. De asemenea, în Moldova există oficial recunoscute astfel de zile profesionale ca avem Ziua profesională a lucrătorului bancar, a financiarului, a lucrătorului fiscal etc. etc. De ce nu ar exista petreci special organizate cu astfel de ocazii. Până la urmă, fiţi de acord, ideile bune se nasc preponderent în medii mai puţin formale.

Şi în această ordine de idei, nu pot să nu ataşez un scurt, accidental, dar foarte sugestiv dialog între mine şi un coleg de la ASEM
- Salut, sunt criza citramon. Ce cafea aveţi?
- Cu bătăi de cap şi fără suport de remitenţe. Câte linguriţe de lichidităţi doriţi?
- Un număr infinit!!!
- Nu vă este frică de o creştere diabetică a preţurilor?

 

Profit transparent… – Ei şi? // Preţ echitabil. – Asta da!

Eu sunt un cetăţean de rând! Ei toţi sunt agenţi economici privaţi sau întreprinderi publice! Pentru a-mi satisface necesităţile, eu apelez la ei pentru anumite bunuri, servicii şi lucrări. Ei stabilesc pentru acestea anumite preţuri/tarife. Scopul lor este de a obţine profit, de-a-şi maximiza profitul. Să presupunem că profitul lor este transparent, deşi preţul pe care îl plătesc eu şi de pe urmă căruia ei câştigă nu este unul echitabil şi nu are la bază niciun calcul economic. Întrebarea este: mă încălzeşte pe mine, cetăţeanul de rând, transparenţa profitului celui care mă înşeală?

Să luăm drept exemplu domeniul construcţiilor şi preţul la apartamente.

Potrivit unui articol apărut anterior pe voxreport.unimedia.md, costul de construcţie a unui m.p. de apartament este actualmente circa 400-500 de euro, în funcţie de termenul de execuţie. Menţionăm că în această sumă este inclus deja beneficiul de deviz, de 6%, potrivit normativelor în vigoare. Preţurile existente acum pe piaţa imobiliară primară sunt cu peste 50% mai mari decât costul de construcţie, ajungând la 600-700 euro/m.p. şi chiar mai mult de atât.

Să luăm un exemplu concret: un imobil cu 100 de apartamente, de 100 m.p. fiecare.

I caz: Aceste apartamente sunt vândute la un preţ de 600 euro/m.p. Aceasta, în condiţiile în care costul real suportat este de 400 euro/m.p. Profitul aşa-zisului investitor, care de fapt construieşte cu banii colectaţi de la viitorii locatari, este de 200 euro/m.p., 20 000 euro/apartament sau 2 mln euro/imobil.

Să presupunem că profitul de 2 mln euro este legal declarat şi din această sumă, compania de construcţii achită 300 mii euro în buget drept impozit, cota căruia este de 15%. Astfel, profitul net al companiei este de 1,7 mln euro. Unii probabil se vor întreba de ce nu se aplică cota 0%? De menţionat că această cotă se aplică doar în cazul profitului reinvestit şi este adevărat, posibilităţile de a “împacheta” profiturile obţinute în investiţii sunt foarte diverse, astfel încât compania ar putea să se eschiveze inclusiv de la plata acestui impozit, cel puţin atât timp cât e posibil, anul 2011 fiind ultimul an când se aplică cota 0%.

Printre altele, în acest context aş menţiona că cheltuielile din buget nu se fac după principiul reciprocităţii, dar al mutualităţii. Sau altfel spus, nu cel care dă statului, este şi cel care primeşte. Adică, locatarii nu sunt beneficiari direcţi ai impozitului achitat de compania care a obţinut profit de pe urma lor.

II caz: Acum să luăm cazul când apartamentele sunt vândute la un preţ echitabil şi corect, adică egal cu costul de construcţie (400 euro/m.p.) Reiterez că acest cost deja include o marjă de profit pentru constructor, numită beneficiu de deviz. Astfel, oamenii vor plăti nu 60 mii euro/apartament, dar 40 mii euro, adică cu 20 mii euro mai puţin decât în primul caz. Cu alte cuvinte, astfel se recunoaşte statutul de investitori ai viitorilor proprietari de apartamente, pentru că ei sunt de fapt deţinătorii banilor pe care se construiesc aceste imobile şi ei trebuie să fie câştigătorii investiţiei.

În acest caz, beneficiul companiei de construcţii este de 6%. Profitul care i se cuvinte este de 240 mii euro, din care va trebui să achite impozit 36 mii euro şi rămâne cu un profit net de 204 mii euro. Frumos profit, nu?! Câştigă şi compania, şi proprietarii apartamentelor, dar şi statul!

Acelaşi algoritm este valabil şi pentru alte domenii ale economiei naţionale, cum ar fi cel al telecomunicaţiilor şi cel bancar. Însă aceste aspecte sunt mult mai evidente în domeniul construcţiilor, preţul/m.p. de spaţiu locativ acţionând direct asupra unor indicatori sociali importanţi cum ar fi natalitatea şi migraţia, dar şi asupra unor indicatori economici – investiţii şi PIB. Deşi este economie de piaţă şi tindem spre conceptul de “liberalizare”, rolul statului nu trebuie să fie redus până la pasivitate. După mine, locuinţa este un bun social-important, iar preţul cu care îl procur acest bun trebuie să fie reglementat de stat, iar cei care fac bani în acest sector să fie ţinuţi în frâu prin diverse mecanisme.

Deci, pe mine, cetăţeanul de rând, nu mă interesează legalitatea profitului pe care îl obţin ei, din moment ce din start, preţurile/tarifele/comisioanele pe care ei mi le solicită sunt exagerate.

 

Interviu pentru un ziar de licenţă – Balanţa Economică

M.D.: De ce ai ales economia?

D.D.:  Nu am ales eu economia, se pare că mai degrabă ea m-a ales pe mine. Până în clasa a 9-a eram, cert, un om al cuvântului şi al creaţiei şi nu unul al cifrelor şi al calculelor. Probabil destinul a făcut ca pe ultima sută de metri să mă decid să fac studii de contabilitate în Colegiul Financiar-Bancar. Anul I a fost teroare, recunosc, dar ulterior am dat de gustul economiei şi a început să îmi placă din ce în ce mai mult. Acei ani, care au însemnat începutul meu pe calea economiei, au fost probabil şi cei mai frumoşi din viaţa mea de până acum. Am reuşit în acea perioadă să îmi menţin la cote înalte şi spiritul creativ, reuşind chiar să îmi fac şi debutul literar. A fost o combinaţie reuşită între economie şi vers, armonia căreia încerc să o menţin şi astăzi. Şi totuşi de ce economie? Până la urmă, economia e o ştiinţă ce derivă din filosofie, de aceea îţi pune la bătaie şi imaginaţia, nu doar abilităţile de a te juca cu cifrele.

 

Căsătoria – abordare economică (după cartea lui Gary S. Becker)

În ultimii ani economiştii au utilizat teoria economică pentru a explica diverse comportamente umane, de la politică până la educație, de la discriminare până la crimă.  Economistul Gary Becker demonstrează în cartea sa „Comportamentul uman – o abordare economică” că actul de căsătorie nu reprezintă o excepţie şi că poate fi analizat cu succes prin prisma cadrului oferit de economia modernă. În continuare voi prezenta câteva teorii lansate de autorul acestei cărți și anume legate de căsătorie, din perspectivă pur economică. Unele „faze” ale articolului vor fi mai ușor de înțeles de către economiști, evident. Dar, per total, nu sunt dificil de înțeles „fazele” cele mai interesante.

Pentru început, menționez că Becker susținea că analiza economică a căsătoriei se bazează pe două principii fundamentale și anume:

- teoria preferinţelor – aceasta presupune că actul de căsătorie se încheie în mod voluntar fie de către persoanele care se căsătoresc, fie de către părinţii acestora și că persoanele care iau decizia respectivă se aşteaptă să le crească utilitatea în urma căsătoriei.

- piaţa căsătoriei – pentru găsirea unui partener concurează mulţi bărbaţi şi multe femei şi fiecare persoană încearcă să-şi găsească cel mai bun partener, în funcţie de restricţiile impuse de condiţiile de piaţă.

 

Decizia de căsătorie – raţionament economic

Conform abordării economice, o persoană decide să se căsătorească când utilitatea probabilă a căsătoriei este mai mare decât cea a rămânerii singure sau decât utilitatea căutării mai departe a unui partener mai potrivit.  Utilitatea depinde de mărfurile produse de familie, cum ar fi calitatea mâncării preparate, calitatea şi cantitatea copiilor, prestigiul, recreerea, prietenia, dragostea şi starea sănătăţii. Maximizarea utilităţii presupune maximizare cantităţii din aceste mărfuri pe care o primeşte bărbatul (M) și femeia (F) în urma căsătoriei.

 

Câteva apropo-uri pentru jurnaliştii ce scriu pe teme economice

Cât de isteț ești se vede din răspunsurile pe care le dai, dar cât de inteligent  - din întrebările pe care le pui.

„Aveți grijă cu ce termeni operați și nu încurcați lucrurile”, a zis ministrul Finanțelor, Veaceslav Negruța, unei jurnaliste care a dat-o rău în bară, spunând că impozitele indirecte vor fi introduse începând cu anul 2012. Menționez că acest tip de impozite se aplică deja demult în RM. Întrebarea se referea de fapt la metodele indirecte de impozitare, care sunt cu totul altceva decât impozitele indirecte.

De aceea, am decis să prezint într-un mod simplist câțiva termeni economici care sunt cel mai des confundați și care, mai ales în activitatea unui jurnalist ce o are cu economia, sunt foarte importanți de știut.

preț-cost

Costul este format din totalitatea cheltuielilor suportate efectiv pentru producerea unui bun (pentru materiale, energie, resurse umane etc.)

Preţul este valoarea de vânzare a bunului, care pe lângă cost, conţine şi o marjă de profit pe care o urmăreşte producătorul şi comercianţii.

Remarcă:

1. costul mai poate fi numit şi preţ de cost

2. nu este exclus ca preţul să ajungă sub nivelul costului şi cel care vinde să suporte pierderi

preț-tarif

Termenul de “preţ” se utilizează când vorbim de valoarea de vânzare a mărfurilor alimentare şi a mărfurilor nealimentare.

Când vorbim despre servicii, folosim termenul de “tarif” (Exemplu: tarife la serviciile de telefonie fixă, tarife la gaze naturale, tarife la energia termică ş.a.m.d.).

taxe-impozite

Taxele sunt contribuţii nerambursabile, în schimbul cărora persoanele obţin o contraprestaţie imediată (exemplu: taxa pentru parcare, taxe notariale, taxe judecătoreşti). În schimbul taxei pe care o plătesc, obţin un serviciu.

Impozitele sunt contribuţii nerambursabile şi fără contraprestaţie imediată (impozit pe venit, impozitul pe bunuri imobiliare). În schimbul impozitului pe care îl plătesc, nu primesc nimic direct şi imediat. Banii de pe impozite se duc în buget şi, respectiv, de acolo se fac cheltuielile publice, de care în mod indirect beneficiez şi eu, în calitate de plătitor de impozite.

impozite indirecte-metode indirecte de impozitare

Impozitele indirecte – acestea sunt TVA, accizele şi taxele vamale.

Metode indirecte de impozitare – sunt acele metode de impozitare pe care doresc să le aplice autorităţile în RM, începând cu 2012. Sunt metode alternative de “urmărire fiscală”  a contribuabilului decât “încrederea” în declaraţia sa de venit.

Banca Centrală-centrala băncii

Banca Centrală – este vorba de Banca Naţională a unei ţări, care, printre altele, reprezintă autoritatea de supraveghere a sistemului bancar, bancă a băncilor, creditorul statului şi are dreptul exclusiv de batere a monedei.

centrala băncii – este sediul central al unei bănci comerciale.

Remarcă: Sistemul bancar al RM este format pe 2 nivele: pe primul nivel se află Banca Naţională a Moldovei, iar pe al doilea nivel sunt băncile comerciale.

Câte bănci sunt în sistemul bancar din RM?! 16 bănci (BNM şi 15 bănci comerciale).

procent-punct procentual

Cel mai bine voi explica prin anumite date luate arbitrar:

“În anul 2010, veniturile S.A. Moldtelecom, provenite din serviciile de telefonie fixă, au crescut de la  1,723 miliarde lei la 1,893 miliarde lei, sau cu 0,09% faţă de anul 2009″.     Deci procentul arată modificarea relativă a veniturilor.

“După numărul de abonaţi înregistraţi la finele anului trecut, de circa 1,124 milioane, Moldtelecom deţine o cotă de piaţă de 96,78%”. Deci procentul arată cota sau ponderea.

“În anul 2011, deficitul raportat la PIB va constitui 1,9%, cu 0,6 puncte procentuale mai mic decât în anul 2010″. Deci, puncte procentuale, arată diferenţa absolută dintre doi indicatori exprimaţi în procente.

X% – Y% = Z puncte procentuale

DA! prețurile se majorează / se reduc

NU! prețurile se scumpesc/ se ieftinesc

Explicație: produsele se scumpesc/ ieftinesc, dar prețurile se majorează/ se reduc

DA! monedă națională

NU! valută națională

Explicație: valuta poate fi doar străină

DA! Veaceslav NegruțA

NU! Veacesalv NegruțĂ

DA! Dorin DrăguțanU

NU! Dorin Drăguțan_

 

Vrăjeală à la Moldtelecom

Colaj: UNIMEDIA

Aşa-zisele reduceri de tarife promise de Moldetelecom sunt o chestie interesant de combătut prin calcule matematice, pe scurt o adevărată abracadabra.

Să pornim mai întâi de la faptul că orele de vârf, când tarifele pentru convorbirile telefonice sunt mai mari, urmează să fie reduse de la 14 la 12 ore. Nu ştiu cât de important este acest lucru pentru confortul financiar al clientului Moldtelecom, din moment ce nu dispunem de anumite date statistice privind orele în care se fac cele mai multe apeluri.

Vom ignora acest detaliu şi vom parcurge câţiva paşi de analiză, pornind de la ideea că Moldtelecom încurajează clientul să vorbească mai mult pe bani mai puţini. Să vedem cât de mult ar trebui să vorbească un client Moldtelecom ca să plătească mai puţin.

În urma realizării tuturor combinaţiilor posibile în Excel am ajuns la următoarele concluzii:

Să comparăm vechiul Standard cu noul Standard:

Orele de vârf: este cea mai scumpă opţiune. Oricât de mult n-am vorbi, oricum vom plăti mai scump decât în condiţiile vechiului tarif.

În afara orelor de vârf: vei resimţi că îţi este mai ieftin să vorbeşti abia din al 1301-lea minut vorbit într-o lună, doar între orele 20:00-8:00. Dar decât să plătim circa 108 lei pentru al 1301-lea minut, mai bine deja ne abonăm la Optim nelimitat de 75 de lei, mai ales că le putem vorbi la orice oră, nu doar în afara orelor de vârf.

Să comparăm vechiul Standard cu Optim 300:

Orele de vârf: noul tarif calculat iese mai mic decât cel vechi abia din al 1301-lea minut vorbit într-o lună, doar între orele 8:00-20:00. Dar decât să plăteşti circa 120 lei pentru al 1301-lea minut, mai bine deja te abonezi la Optim nelimitat de 75 de lei.

În afara orelor de vârf: vei simţi ieftinirea promisă de Moldtelecom abia din al 831-lea minut, pentru care vei plăti circa 65 de lei. Atenţie! Constatarea e valabilă doar pentru convorbirile în afara orelor de vârf, între 20:00 şi 8:00.

Să comparăm vechiul Standard cu Optim 500:

Orele de vârf: vei resimţi că îţi este mai ieftin să vorbeşti abia din al 828-lea minut vorbit într-o lună, doar între orele 8:00-20:00. Pentru al 828-lea minut, plăteşti aproape 75 de lei. Varianta cea mai ok în acest caz ar fi tot Optim nelimitat, pentru că poţi vorbi la orice oră.

În afara orelor de vârf: vorbeşti mai ieftin abia din al 763-lea minut, pentru care vei plăti circa 63 de lei. Atenţie! Constatarea e valabilă doar pentru convorbirile în afara orelor de vârf, între 20:00 şi 8:00.

Din toate acestea rezultă că dacă tot vrei să vorbeşti mult plăteşte 75 de lei şi vei vorbi nelimitat. Dar întrebarea este, câţi dintre noi sunt dispuşi să plătească lunar, 75 de lei pentru convorbirile telefonice naţionale sau 900 de lei anual?

În continuare am analizat cât a plătit familia mea în anul 2009 şi 2010 şi cât ar urma să plătească în condiţiile noilor tarife.  În toate cazurile, iese mai mult de plătit, mult mai mult. Acum, trebuie de ales cel mai puţin scump din toate cele mai scumpe opţiuni.

Click pe imagine pentru a mări dimensiunile.

Daniela Dermengi

 

Profituri beton pe metru pătrat

Aspecte teoretice privind formarea prețurilor

Teoria spune că prețurile la bunuri și servicii se formează în funcție de trei criterii: cost, cerere și concurență.

Prețul în funcție de cost.

Costul este format din totalitatea cheltuielilor și consumurilor de producție și/sau comercializare (consumuri directe de materiale, consumuri directe de retribuire a muncii, consumuri indirecte de producție). Stabilirea prețului în funcție de cost, prin metoda cea mai simplă și des utilizată, se face prin adăugarea unei sume la valoarea costului unitar, ceea ce va reprezenta de fapt profitul producătorului/comerciantului.

Prețul în funcție de cerere.

Acest preț se formează în funcție de categoria de consumatori spre care este îndreptat produsul, cât de sensibili sunt aceștia la modificarea prețului. Se practică prețurile în funcție de calitate, prețurile magice (de genul 99,99 lei), precum și prețurile de acceptabilitate (prețul psihologic pe care cumpărătorii sunt dispuși să-l ofere).

În acest context, este de menționat că există o corelație între preț și ciclul de viață al produsului. Astfel, în perioada de lansare a produsului pe piață, de obicei se practică fie strategia prețurilor înalte, fie strategia prețurilor joase, important e ca la aceste prețuri produsul să penetreze cu succes piața; în perioada de creștere are loc o stabilizare a prețurilor; în faza de maturitate – prețul se orientează după prețul concurentului lider; în faza de declin – se reduc prețurile cu scopul menținerii cererii și risipirii stocurilor.

Tot aici, este de menționat schimbarea prețului în funcție de oscilațiile sezoniere ale cererii.

Prețul în funcție de concurență.

Dacă avem o concurență perfectă, unde sunt mulți cumpărători, mulți vânzători și produsele sunt omogene, niciunul dintre participanții pe piață nu vor putea influența nivelul prețului.

Dacă avem o concurență monopolistică – aici sunt mulți cumpărători și muți vânzători, produsele sunt însă diferențiate prin calitate, dotări și servicii auxiliare, respectiv prețurile fiind diferite. Și totuși din cauza numărului mare de participanți, prețul de asemenea nu poate fi influențat esențial.

În caz de monopol, există un singur ofertant. Trebuie să avem în vedere dacă este un monopol de stat sau un monopol controlat/necontrolat. Dacă este unul de stat, atunci se poate aplica fie strategia prețului jos (chiar sub nivelul costurilor), pentru că serviciile sau produsele oferite sunt de strictă necesitate pentru populație, fie strategia prețului înalt (peste nivelul costurilor) – atunci când se descurajează consumul anumitor produse și servicii. Dacă monopolul este necontrolat atunci prețul se stabilește în funcție de conjunctura pieței. În cazul când statul limitează marja de profit, atunci monopolul devine unul controlat.

Strategia de preț în luptă cu concurența este una câte se poate de sensibilă, pentru că aceasta poate fi foarte ușor urmată de alți concurenți. De aceea producătorii/comercianții trebuie să-și axeze strategiile de marketing și pe alte componente ale mix-ului de marketing. *

 

De la teorie la practica construirii prețurilor moldovenești la imobile

Realizarea unei investiții în construcții presupune implicarea mai multor părți. Acestea sunt investitorul, proiectantul, constructorul, furnizorul și în mod obligatoriu, după cum spune legea privind calitatea în construcții nr.721, responsabilul tehnic sau AGENTUL DE CONSULTANȚĂ.

Cine este investitorul? Este persoana care dispune de banii necesari pentru a construi.

Și ce ne șoptește realitatea? De obicei investiția în construcții nu se face de cel care deține mijloacele necesare proprii, dar de cel care colectează banii viitorilor locatari, bani percepuți respectiv înainte de construirea efectivă a blocurilor. În acest context, apar unele întrebări evidente. De ce se stabileşte preţul înainte de a se cunoaşte care este costul lucrărilor de construcţie? În funcţie de ce criterii se stabileşte acest preţ? Care va fi diferenţa dintre preţ şi cost, adică profitul așa-zisului investitor?

 

CANALUL PANAMA – MINUNEA ISTORIEI

              Escrocheria devine cel mai tare brand american. Dar cine sunt producătorii acestui brand? Se pare că majoritatea dintre ei rămân în umbră, unii fiind numiți „asasini economici”[1], alții se autonumesc „bandiți de înaltă calificare”[2] și toți sunt buni profesioniști în ale escrocheriei. Ideea de bază e că, în condițiile globalizării, liderismul devine obsesie printre marile puteri. Statul American abordează cele mai gândite, ascunse și inumane strategii în această luptă de interese. Canalul Panama este astăzi una dintre cele 7 minuni ale lumii moderne și a fost dintotdeauna o minune intensiv explorată de S.U.A. Dincolo de jertfe, dogme, tratate, invazii, statistici și efectele politicii americane, la începutul secolului al XXI-lea pe arena Panamei apare China, care până în 2025 va subțiia obrazul Americii limitând influența acesteia în zona canalului interoceanic.

 

 

     

 

LUMEA ÎN REGIA MAGNAŢILOR ANONIMI – UN FILM DE OSCAR

Politica şi afacerile, la nivelul lumii, sunt prieteni la catarama unei curele care strangulează valorile şi adevărul. Mai mult de atât, deasupra centurii se ridică greutatea unei burţi ce manipulează opinia publică şi monopolizează lumea. Pentru cei de jos este imposibil să vadă, dincolo de proeminenţa acestui abdomen nesătul, ochii indivizilor ce îl posedă. Aceştia din urmă au un metabolism dereglat al puterii; abuzând de ea, îşi asumă plăcerea.
Lumea de astăzi e un spectacol, regizat din umbră şi suflat din culise. Pierderea de vieţi omeneşti, de proprietăţi şi libertate – doar acestea au fost realitate. Vreun Oscar pentru regizori? Da! Câte unul pentru fiecare mutilare socială. Vreun premiu Nobel pentru pace? Da! Câte unul pentru fiecare război şi revoluţie iscate şi sprijinite cu bani, armament şi tehnologie. Vreun top al miliardarilor? Da! „Distinşi oameni” care au lăsat ca societatea să lucreze pentru ei şi au făcut afacere din politică.
Şi noi ştim… că nu ştim nimic despre lumea în care trăim şi despre cei care ne-o guvernează.

 

 

Trei D bancari – Dezvoltare, Depresiune, Dilemă…

Sistemul bancar este numărul 1 pe lista de suspecţi în cazul „Criza”. Interogat şi judecat prin tribunale analitice, este declarat vinovat. Spre deosebire de alte cazuri ordinare, toate ţările doresc ca acest pericol public mondial să fie cât mai curând eliberat şi să intre în stabilitate. Dincolo de „delictul” generator al crizei, personalitatea sistemului bancar nu poate fi contestată. El reprezintă un important sprijin al economiei fiecărei ţări şi are putere de influenţă asupra situaţiei financiare, sociale şi politice. În acelaşi timp, după cele mai recente dezvăluiri, băncile joacă „din umbră” după nişte reguli pe care noi, oamenii, refuzăm să le credem şi despre care nu auzim niciunde şi nu le învăţăm de nicăieri.

Din „ţara-cizmă” în lume
Banii sunt consideraţi ca fiind una dintre cele două taine ale vieţii, alături de dragoste. Apariţia acestui mister a cunoscut din cele mai vechi timpuri diverse forme şi valori, diferite sisteme şi etaloane monetare. De la banii-scoici, – pietre, -vite şi alte „preţioase” considerate pe atunci s-a trecut la monede metalice din aur şi argint, monede de hârtie şi în cele din urmă, la cele mai sofisticate metode de plată şi încasări, de împrumut şi depozitare pe care le avem în prezent. În acelaşi context evoluţionist regăsim şi controversata invenţie, numită bancă.
Deşi nu se cunoaşte exact când şi unde a apărut prima instituţie bancară, cert este faptul că au existat cu mult înaintea erei noastre. În antichitate, locurile în care se păstrau bogăţiile erau templele de rugăciuni. Ca dovadă în acest sens sunt tablele de contabilitate găsite sub ruinele unui lăcaş sfânt în Mesopotamia. Acesta, cunoscut sub numele de Uruc, se pare că este cel mai vechi edificiu bancar şi datează din 3400-3200 î.e.n.
Cu toate acestea, se consideră că prima bancă adevărată este Banco de Venezzia, creată în 1171 (termenul de „bancă” este de origine italiană). Pe parcurs se înfiinţează activitatea bancară şi în alte state europene, precum şi în SUA. În Ţara Românească posibilitatea organizării băncilor a fost întârziată de suzeranitatea turcească. Astfel, abia în 1839, situaţia bancherilor se stabilizează, iar Ţara Românească îşi obţine dreptul de a bate monedă.
Băncile moderne au apărut ca urmare a dezvoltării comerţului şi acumulării capitalului monetar din activitatea comercială.
În epoca contemporană, banca ia poziţia de intermediar în relaţia economii- investiţii, aceasta din urmă fiind o relaţie esenţială pentru creşterea economică.

Din criză-n criză
Un moment crucial în evoluţia băncilor a fost punctat de criza economică din anii 1929 – 1933, cunoscută sub numele de „Marea Depresiune”. Această criză a afectat toate ţările dezvoltate, dar cel mai rău a fost pentru SUA. Atunci istoria a fost martoră a unui amplu crah bancar, care însemna faliment pentru 36% din bănci. Acest eveniment a impus să se facă anumite schimbări şi să se acţioneze întru creşterea protecţiei deponenţilor. În mod necesar, s-au impus anumite limite insituţiilor de credit ce primesc depuneri şi asupra modului în care sunt folosite resursele atrase în procesul creditării. În acest context s-a făcut o delimitare exactă a conceptului de bancă de depozit de celelalte tipuri de bănci.
Unii experţi întrevăd asemănarea dintre criza actuală şi „Marea Depresiune” din 1929-1933. Alţii însă sunt rezervaţi în această privinţă. Ei susţin că acestea sunt diferite atât ca origine, cât şi ca metode de diminuare a lor. Cert este faptul că la baza declanşării ambelor crize s-a aflat instabilitatea sistemului bancar. Astfel, recesiunea din anii ’30 s-a produs din cauza majorării ratei dobânzii de către Banca Centrală americană şi ca urmare a unor intervenţii aplicate în momente nepotrivite şi bazate pe evaluări greşite.
Criza actuală, după opinia experţilor, a fost declanşată ca urmare a expansiunii creditului ipotecar, susţinută de reducerea ratei dobânzii de către Banca Centrală americană. Asistăm la o modificare a legislaţiei bancare ce încurajează creditarea persoanelor cu venituri mici pentru procurarea de case. Astfel, criza actuală este de asemenea provocată de anumite măsuri intervenţioniste. Acestea însă au fost aplicate pe un interval de timp mult mai mare decât în cazul crizei de acum 79 de ani şi în esenţă erau foarte diferite.
În anii ’30 nu a fost folosită injencţia de lichidităţi pentru salvarea băncilor, folosită în condiţiile crizei de astăzi. Această strategie de stabilizare a fost sesizată în 1963 de Milton Friedman şi Anna Swartz. Experţii constată că SUA şi ţările europene folosesc gândirea lui Friedman de acum 40 ani pentru salvarea sistemului bancar. Avantajele şi dezavantajele acestei metode de stabilizare, în condiţiile crizei de astăzi, vor putea fi vizualizate sub „abur de timp”. Raţional ar fi ca politicile de salvare a băncilor să asigure stabilitatea lor şi în perioada post-criză.
„La baza crizei stă sistemul bancar egoist”, spune Papa Benedict al XVI-lea. Şi totuşi dincolo de acest egoism, nu putem contesta rolul băncilor în existenţa şi dezvoltarea unei societăţi.