Criza… Toată lumea vorbeşte despre criză – unii o simt, alţii o resimt, unii sunt în aşteptarea ei, alţii nici măcar nu se simt deranjaţi de prezenţa acesteia. Criza a devenit astfel „vedeta” tuturor posturilor şi emisiunilor TV, publicaţiilor de orice profil şi blog-urilor. Experţii sunt „paparazzi” care pozează criza din toate punctele… de vedere, iar „impresarii” vedetei bat toate regulile teoriilor economice.

Şi cine suntem noi, oamenii de rând? Fanii sau profanii crizei? Cred că depinde… pe unde, când şi cum ne prinde criza.

Dacă mergeţi prin localurile şi cluburile din capitală, veţi constata cu siguranţă că nu miroase a criză pe acolo şi nici urmă de criză nu se prea vede. Atunci, ce ar fi să deschidem nişte cafenele bancare sau nişte cluburi nonbancare, să deschidem nişte cafenele bursiere sau nişte cluburi de asigurări? Lumea a “cochetat” cu astfel de idei ingenioase, idei care nici măcar nu au ajuns la urechile marketingului moldovenesc.

În România, de exemplu, conceptul de “cafenea bancară” a fost adus încă în anul 2003. Cele mai multe cafenele bancare au fost deschise în România în perioada 2005-2006. La moment însă, nu funcţionează decât o singură cafenea bancară. Este vorba despre BT Café, în incinta Băncii Transilvania (BT).

Publicul-țintă a acestor cafenele sunt oamenii de afaceri, clienții băncilor și, evident, bancherii. Cafenele bancare sunt astfel un mod de a atrage clienţii, adică o strategie de marketing bancar. Aceste cafenele sunt locul unde s-ar putea urmări evoluția acțiunilor cotate la bursă sau ultimele știri economice pe ecrane imense cu plasmă. Investiția într-o astfel de cafenea este în jurul a 200 mii-300 mii euro, scrie presa românească.

De ce să nu avem şi în Moldova astfel de cafenele? Având în vedere că suntem o societate de consum, băncile ar putea să ne atragă prin consum spre ideea de a face economii. De asemenea, în Moldova există oficial recunoscute astfel de zile profesionale ca avem Ziua profesională a lucrătorului bancar, a financiarului, a lucrătorului fiscal etc. etc. De ce nu ar exista petreci special organizate cu astfel de ocazii. Până la urmă, fiţi de acord, ideile bune se nasc preponderent în medii mai puţin formale.

Şi în această ordine de idei, nu pot să nu ataşez un scurt, accidental, dar foarte sugestiv dialog între mine şi un coleg de la ASEM
- Salut, sunt criza citramon. Ce cafea aveţi?
- Cu bătăi de cap şi fără suport de remitenţe. Câte linguriţe de lichidităţi doriţi?
- Un număr infinit!!!
- Nu vă este frică de o creştere diabetică a preţurilor?

Să luăm drept exemplu domeniul construcţiilor şi preţul la apartamente.

Potrivit unui articol apărut anterior pe voxreport.unimedia.md, costul de construcţie a unui m.p. de apartament este actualmente circa 400-500 de euro, în funcţie de termenul de execuţie. Menţionăm că în această sumă este inclus deja beneficiul de deviz, de 6%, potrivit normativelor în vigoare. Preţurile existente acum pe piaţa imobiliară primară sunt cu peste 50% mai mari decât costul de construcţie, ajungând la 600-700 euro/m.p. şi chiar mai mult de atât.

Să luăm un exemplu concret: un imobil cu 100 de apartamente, de 100 m.p. fiecare.

I caz: Aceste apartamente sunt vândute la un preţ de 600 euro/m.p. Aceasta, în condiţiile în care costul real suportat este de 400 euro/m.p. Profitul aşa-zisului investitor, care de fapt construieşte cu banii colectaţi de la viitorii locatari, este de 200 euro/m.p., 20 000 euro/apartament sau 2 mln euro/imobil.

Să presupunem că profitul de 2 mln euro este legal declarat şi din această sumă, compania de construcţii achită 300 mii euro în buget drept impozit, cota căruia este de 15%. Astfel, profitul net al companiei este de 1,7 mln euro. Unii probabil se vor întreba de ce nu se aplică cota 0%? De menţionat că această cotă se aplică doar în cazul profitului reinvestit şi este adevărat, posibilităţile de a “împacheta” profiturile obţinute în investiţii sunt foarte diverse, astfel încât compania ar putea să se eschiveze inclusiv de la plata acestui impozit, cel puţin atât timp cât e posibil, anul 2011 fiind ultimul an când se aplică cota 0%.

Printre altele, în acest context aş menţiona că cheltuielile din buget nu se fac după principiul reciprocităţii, dar al mutualităţii. Sau altfel spus, nu cel care dă statului, este şi cel care primeşte. Adică, locatarii nu sunt beneficiari direcţi ai impozitului achitat de compania care a obţinut profit de pe urma lor.

II caz: Acum să luăm cazul când apartamentele sunt vândute la un preţ echitabil şi corect, adică egal cu costul de construcţie (400 euro/m.p.) Reiterez că acest cost deja include o marjă de profit pentru constructor, numită beneficiu de deviz. Astfel, oamenii vor plăti nu 60 mii euro/apartament, dar 40 mii euro, adică cu 20 mii euro mai puţin decât în primul caz. Cu alte cuvinte, astfel se recunoaşte statutul de investitori ai viitorilor proprietari de apartamente, pentru că ei sunt de fapt deţinătorii banilor pe care se construiesc aceste imobile şi ei trebuie să fie câştigătorii investiţiei.

În acest caz, beneficiul companiei de construcţii este de 6%. Profitul care i se cuvinte este de 240 mii euro, din care va trebui să achite impozit 36 mii euro şi rămâne cu un profit net de 204 mii euro. Frumos profit, nu?! Câştigă şi compania, şi proprietarii apartamentelor, dar şi statul!

Acelaşi algoritm este valabil şi pentru alte domenii ale economiei naţionale, cum ar fi cel al telecomunicaţiilor şi cel bancar. Însă aceste aspecte sunt mult mai evidente în domeniul construcţiilor, preţul/m.p. de spaţiu locativ acţionând direct asupra unor indicatori sociali importanţi cum ar fi natalitatea şi migraţia, dar şi asupra unor indicatori economici – investiţii şi PIB. Deşi este economie de piaţă şi tindem spre conceptul de “liberalizare”, rolul statului nu trebuie să fie redus până la pasivitate. După mine, locuinţa este un bun social-important, iar preţul cu care îl procur acest bun trebuie să fie reglementat de stat, iar cei care fac bani în acest sector să fie ţinuţi în frâu prin diverse mecanisme.

Deci, pe mine, cetăţeanul de rând, nu mă interesează legalitatea profitului pe care îl obţin ei, din moment ce din start, preţurile/tarifele/comisioanele pe care ei mi le solicită sunt exagerate.

D.D.:  Nu am ales eu economia, se pare că mai degrabă ea m-a ales pe mine. Până în clasa a 9-a eram, cert, un om al cuvântului şi al creaţiei şi nu unul al cifrelor şi al calculelor. Probabil destinul a făcut ca pe ultima sută de metri să mă decid să fac studii de contabilitate în Colegiul Financiar-Bancar. Anul I a fost teroare, recunosc, dar ulterior am dat de gustul economiei şi a început să îmi placă din ce în ce mai mult. Acei ani, care au însemnat începutul meu pe calea economiei, au fost probabil şi cei mai frumoşi din viaţa mea de până acum. Am reuşit în acea perioadă să îmi menţin la cote înalte şi spiritul creativ, reuşind chiar să îmi fac şi debutul literar. A fost o combinaţie reuşită între economie şi vers, armonia căreia încerc să o menţin şi astăzi. Şi totuşi de ce economie? Până la urmă, economia e o ştiinţă ce derivă din filosofie, de aceea îţi pune la bătaie şi imaginaţia, nu doar abilităţile de a te juca cu cifrele.

M.D.:  Ce ai fi făcut daca nu ai fi optat pentru economie?

D.D.: Dacă nu aş fi optat pentru economie, cred că aş fi ales medicina sau… jurnalismul, sau poate… dreptul. Pentru fiecare dintre aceste opţiuni, aş avea însă de adăugat un comentariu. Pentru a fi jurnalist şi a ajunge chiar un jurnalist foarte bun, nu cred că ai nevoie de studii, ci de vocaţie, cât de mică nu ar fi ea – m-am convins de aceasta la fostul meu job. Pentru a face performanţe în domeniul juridic este nevoie de studii, asta e clar, dar să cunoşti legile ţine de propria ta dorinţă şi voinţă, sau înclinaţie profesională – de aceasta mă coving la actualul meu job. Cât despre medicină… dacă aş şti cu certitudine că voi trăi 100 de ani, aş face-o şi pe asta Pentru studii în medicină e nevoie de timp, pentru că… interes există şi mă preocupă acest domeniu. Deocamdată, mă strădui să trăiesc sănătos  Cu toate acestea, cunoştinţele în economie sunt indispensabile pentru orice om, care îşi doreşte un loc printre intelectualii societăţii (părerea mea).

M.D.: Cum e sa fii Economist principal, Secţia Reglementare Valutară , la 23 de ani?

D.D.: Să începem de la faptul că nu sunt doar economist principal, dar sunt economist principal poziţia 3. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că există doi economişti principali mai sus ca mine, deci nu sunt eu cea mai principală – aceasta e ideea  Cum e să fiu în această funcţie şi în acest post? Păi, cum să fie – mă simt ca un câştigător, care încă aleargă cu trofeul în mână, fiind atrenat într-o nouă cursă, pentru un nou trofeu. Am multe de învăţat, multe aspiraţii, deci multe de realizat.

M.D.: Cum ai reuşit să obţii această funcţie?

D.D.: A fost greu şi lung procesul. A pornit totul de la anunţul plasat pe pagina oficială a Băncii Naţionale referitor la posturile vacante. Am completat cererea de aplicare. A trecut cred că vreo 2 luni după aceea, când m-am hotărât să mai completez încă o dată. Aceasta pentru că eram cert convinsă că merit cel puţin şansa de a merge la interviul de angajare. Peste încă vreo 2 luni, am primit sunetul mult aşteptat. Am fost la interviu, care de fapt a presupus două testări în scris şi interviul propriu-zis în faţa unei comisii formate din 7 oameni. Evident că nu eram doar eu printre aplicanţi, deci aveam concurenţi. Exact înainte de sărbătorile de iarnă am primit un sunet foarte şi foarte dezamăgitor – nu am trecut interviul. Ulterior am aflat că de acel interviu nu trecuse nimeni. Acum vă întrebaţi cum de am primit totuşi postul? Ideea este că eu am aplicat pentru un alt post, într-o altă secţie şi urma să mă ocup cu totul de altceva faţă de ce fac acum. Deci, ulterior, am fost sunată de actuala mea şefă de Direcţie, la sugestia membrilor comisiei de la interviul de angajare, pentru a veni la un alt interviu, pentru un alt post, într-o altă secţie. A mai trecut circa o lună jumătate-două până am devenit angajat cu acte în regulă al Băncii Naţionale – aici, unde visam să fac carieră încă de pe băncile universităţii.

M.D.: Ce înseamnă pentru tine economie?

D.D.: Economia este un ritm de viaţă, de gândire, de luare a deciziilor, este un joc din care ieşi mereu învingător atunci când înţelegi de ce. Economia reuşeşte să mă echilibreze prin doza sa de raţiune, logică şi exactitate. Prin economie, am obţinut practic cele mai importante realizări din viaţa mea de până acum şi cu siguranţă, prin economie, voi atinge şi alte culmi pe care deja mi le-am gândit şi pe care mă pregătesc să le urc.

M.D.: Când ai înţeles că vrei să faci economie şi ce te-a motivat să faci asta?

D.D.: Am spus şi mai sus. Niciodată nu aş fi crezut că voi face economie. Dar atât de mult am muncit ca să îmi demonstrez că pot face economie foarte bine, deşi sunt un om al cuvântului, încât nu mai concepeam ulterior să fac altceva decât ce am construit prin muncă. Niciodată probabil nu voi înţelege cum de s-a întâmplat să mă convertesc la economie şi cu atât mai mult care a fost exact momentul când am spus că am ales bine mergând pe calea economiei.

M.D.: Ce îţi lipseşte de la UNIMEDIA, fostul tău loc de muncă?

D.D.: Am lucrat 10 luni la UNIMEDIA. Foarte frumoasă perioadă! Şi tare îmi este dor de ea. Îmi lipsesc în primul rând oamenii de acolo, cuvintele şi glumele specifice fiecăruia dintre ei. De asemenea, îmi lipseşte ritmul alert de muncă, îmi lipsesc şedinţele de guvern, îmi lipseşte numele meu scris sub ştirile de la rubrica Economic, îmi lipseşte totul de acolo. A fost o perioadă educativă pentru mine şi chiar m-a modelat şi ca personalitate.

M.D.: Ce îţi place la BNM?

D.D.: Îmi place la BNM în primul rând pentru că aici am vrut să ajung. Este muncă de birou, deci ceva cu totul diferit de ce făceam la UNIMEDIA. Probabil sunt încă într-o perioadă de învăţare, de adaptare, de ieşire din acel colţ de umbră. Încă nu reuşesc să îmi dau seama ce îmi place exact la BNM. Cu certitudine, îmi plac oamenii cu care lucrez şi per general ce fac zi de zi. Sunt convinsă că această experienţă profesională este adevăratul început al carierei mele în domeniul economic.

M.D.: Vei reveni vreodată la jurnalism?

D.D.: Nu exclud posibilitatea unei reveniri, dar probabil atunci îmi voi dori ceva mai mult decât a fi reporter. Oricum, jurnalismul pentru mine ar fi tentant doar dacă ar avea tangenţe cu economia. Şi la drept vorbind, Moldova chiar are nevoie de jurnalişti economici buni şi foarte buni.

Mesajul meu pentru toţi tinerii este să-şi urmeze intuiţia în orice, chiar şi în alegerea profesiei. Banii sunt importanţi, este cert, dar remunerarea salarială nu ar trebui să fie primul şi unicul criteriu în căutarea unui job. Munca este importantă, dar plăcerea de a activa în domeniul în care munceşti este şi mai importantă. În afara orelor de muncă, nu uitaţi să fiţi oameni şi să vă dezvoltaţi calităţile umane, ieşind cu prietenii, citind o carte, ocupându-vă de pasiunile voastre. Şi atunci când atingeţi un obiectiv, stabiliţi-vă altele şi mai înalte. Cum se zice, este simplu să fii bun când ai abilităţi de a fi extraordinar de bun.

Interviu realizat de Mihaela Demerji

În ultimii ani economiştii au utilizat teoria economică pentru a explica diverse comportamente umane, de la politică până la educație, de la discriminare până la crimă.  Economistul Gary Becker demonstrează în cartea sa „Comportamentul uman – o abordare economică” că actul de căsătorie nu reprezintă o excepţie şi că poate fi analizat cu succes prin prisma cadrului oferit de economia modernă. În continuare voi prezenta câteva teorii lansate de autorul acestei cărți și anume legate de căsătorie, din perspectivă pur economică. Unele „faze” ale articolului vor fi mai ușor de înțeles de către economiști, evident. Dar, per total, nu sunt dificil de înțeles „fazele” cele mai interesante.

Pentru început, menționez că Becker susținea că analiza economică a căsătoriei se bazează pe două principii fundamentale și anume:

- teoria preferinţelor – aceasta presupune că actul de căsătorie se încheie în mod voluntar fie de către persoanele care se căsătoresc, fie de către părinţii acestora și că persoanele care iau decizia respectivă se aşteaptă să le crească utilitatea în urma căsătoriei.

- piaţa căsătoriei – pentru găsirea unui partener concurează mulţi bărbaţi şi multe femei şi fiecare persoană încearcă să-şi găsească cel mai bun partener, în funcţie de restricţiile impuse de condiţiile de piaţă.

Decizia de căsătorie – raţionament economic

Conform abordării economice, o persoană decide să se căsătorească când utilitatea probabilă a căsătoriei este mai mare decât cea a rămânerii singure sau decât utilitatea căutării mai departe a unui partener mai potrivit.  Utilitatea depinde de mărfurile produse de familie, cum ar fi calitatea mâncării preparate, calitatea şi cantitatea copiilor, prestigiul, recreerea, prietenia, dragostea şi starea sănătăţii. Maximizarea utilităţii presupune maximizare cantităţii din aceste mărfuri pe care o primeşte bărbatul (M) și femeia (F) în urma căsătoriei.

Potrivit lui Becker, oamenii se căsătoresc devreme dacă sunt norocoşi sau pesimişti în privinţa posibilităţilor lor de a obţine ceva mai bun (sau optimişti în mod nejustificat de persoanele pe care le-au întâlnit deja). În timp ce căsniciile târzii conţin persoane ghinioniste sau optimiste. Costul căutării este diferit pentru trăsături diferite: educaţie, venit, inteligenţă, mediu familial, sănătatea persoanelor, ambiţia, activitatea în condiţii nefavorabile sau potenţialul de dezvoltare.

Câştigul din căsătorie trebuie de comparat cu costurile, incluzând taxele legale şi costul căutării unui partener, pentru a determina dacă decizia de căsătorie merită. Câştigul din căsătorie depinde şi de trăsături caracteristice precum frumuseţea, inteligenţa şi educaţia. O creştere a valorii acestor trăsături va determina în general o creştere a câştigului din căsătorie. Aceasta explică de ce persoanele mai puţin atractive şi mai puţin inteligente e mai puţin probabil să se căsătorească decât persoanele mai atractive sau mai inteligente.

Acum, vom vorbi despre timpul partenerilor. Fiecare membru al familie își împarte timpul între lucru (job) şi familie (family)

job + familiy = Time,

unde Time – timpul total al fiecărui membru.

Atâta timp cât M  și F sunt căsătoriţi Time (M) = Time (F) =24 ore pe zi. M va repartiza lucrului mai mult timp decât F (şi mai puţin timp familiei) dacă rata salariului lui M va fi mai mare decât rata salariului lui F . În acest context, dacă rata salariului lui M raportată la rata salariului lui F este suficient de mare, atunci F va petrece mai mult timp în familie.

Exemplu:

Veniturile lunare ale unei familii sunt de 10 000 lei. Soțul câștigă 7000, iar soția 3000. Deci, salariul soțului este 70% din venitul familiei, iar al soției este de 30%. Dacă raportăm 70% la 30%, iese un coeficient de 2,33. Deci, concluzia e că soția se va ocupa mai mult de casă și familie, iar soțul va acorda mai mult timp serviciului.

Time (F) = 0 atunci când M este singur şi Time (M) = 0 când F este singură. O singură persoană îşi repartizează doar propriul timp între lucru și viața privată. Persoanele singure îşi repartizează, de regulă, timpul în mod diferit de peroanele căsătorite pentru că cele dintâi nu dispun de timpul şi bunurile furnizate de un partener. Cu cât este mai mare depăşirea ratei salariului lui M față de rata salariului lui F cu atât e mai probabil ca persoanele singure F să muncească mai mult decât persoanele căsătorite F şi persoanele singure M mai puţin decât persoanele căsătorite M.

Exemplu:

F este necăsătorită și câștigă 3000 lei lunar.

M este necăsătorit și câștigă 7000 lei lunar.

F și M se căsătoresc.  Rata salariului lui M depășește cu 2,33 rata salariului lui F. Deci tot ce este posibil ca F singură să lucreze mai puțin odată ce se va căsători, pentru că dispune deja de timpul și bunurile furnizate de M. În același timp, M căsătorit va munci mai mult decât M singur.

Explicaţia evidentă a căsătoriilor dintre bărbaţi şi femei constă în dorinţa de a creşte proprii copii şi atracţia fizică şi emoţională dintre sexe. Diferenţa dintre familiile căsătoriţilor şi cele ale celibatarilor sau cele ce cuprind mai multe persoane de acelaşi sex este prezenţa copiilor proprii. De asemenea, implicarea fizică şi emoţională numită „iubire” are loc în primul rând între persoane de sex opus. Prin împărţirea aceleiaşi gospodării, persoanele îndrăgostite pot reduce costul întâlnirilor frecvente şi a transferuruilor de resurse dintre ele.

Importanţa copiilor proprii este suficientă pentru a explica de ce sunt neobişnuite căsătoriile dintre mai mulţi bărbaţi şi mai multe femei, de vreme ce ar fi dificil de identificat tatăl unui copil în condiţiile în care mulţi bărbaţi au acces la aceeaşi femeie, în timp ce identitatea mamei este cunoscută întotdeauna. Căsătoria dintre mai multe femei şi un bărbat nu are acest defect.

Dacă presupunem că toţi bărbaţii şi femeile sunt identici, şi că veniturile se diminuează pe măsura adăugării de noi persoane la o gospodărie compusă dintr-un bărbat şi o femeie, atunci monogamia este cea mai eficientă formă maritală. Poligamia este încurajată atunci când raportul dintre sexe exte diferit în mod semnificativ de unitate şi atunci când bărbaţii şi femeile diferă mult din punct de vedere al averii, priceperii sau a altor caracteristici.

Efectul dragostei şi grijii pe piaţa căsătoriei

Dragostea şi alte implicări emoţionale, ca activitatea sexuală sau contactul apropiat şi frecvent cu o anumită persoană, pot fi considerate produse particulare necomercializabile ale familiei. În particular dragostea presupune grija pentru ce se întâmplă cu partenerul.

O cale naturală de măsurare a grijii din punct de vedere economic este  funcţia de utilitate. Dacă M ţine la F, utilitatea M va depinde de consumul de mărfuri al F precum şi de consumul său propriu. Conceptul grijii dintre persoanele căsătorite implică împărţirea – împărţirea egală atunci când grija este totală şi reciprocă. Grija reduce nevoia de control: este mai slabă tentaţia lui M de a „fura” de la partenerul său F dacă M ţine la F, pentru că o reducere a consumului F micşorează şi utilitatea lui M. Astfel, căsniciile în care există grija pentru celălalt vor cheltui mai puţine resurse cu „controlul” (de exemplu conturi separate) decât alte căsnicii.

Dragostea măreşte producţia de mărfuri, iar grija dintre parteneri creşte venitul lor total.

Căsătoria poligamică

Deşi în lume predomină căsătoriile monogame, unele societăţi mai practică poligamia, care odată a fost foarte răspândită. Poliandria – femei cu mai mulţi soţi – este mult mai puţin răspândită ca poligamia – bărbaţii cu mai multe soţii – deoarece în cazul poliandreiei identitatea tatălui este îndoielnică. Populaţia Toda din India practică poliandria dar la ei raportul dintre bărbaţi şi femei era cu mult mai mare decât unu, în mare măsură datorită uciderii copiilor de sex femenin.

Existenţa unui număr mai mare de femei decât de bărbaţi a încurajat adesea răspândirea poligamiei, cele mai bune exemple fiind perioadele de după război când se înregistra un număr foarte scăzut de bărbaţi. Însă, poligamia a apărut şi fără ca femeile să fie în număr mai mare decât bărbaţii.

Dacă „productivitatea” bărbaților este diferită, un aranjament poligam ar putea fi optim. Producţia totală peste toate căsătoriile ar putea fi mai mare dacă o a doua soţie a unui bărbat gospodar ar participa mai mult la producţie decât în cazul când ar fi prima soţie a unui bărbat mai puţin capabil. Diminuarea produselor marginale ale bărbaţilor şi femeilor din fiecare gospodărie nu exclude posibilitatea ca o femeie să aibă un produs marginal mai mare în calitate de a doua soţie într-o gospodărie mai productivă decât ca singura soţie într-o gospodărie mai puţin productivă.

Exemplu:

Două femei identice care vor produce dacă sunt singure 5 unităţi de producţie, şi doi bărbaţi diferiţi care vor produce dacă sunt singuri 8 şi respectiv 15 unităţi de producţie. În cazul când fiecare bărbat are o soţie, producţiile vor fi să presupunem 14 şi 27, iar în cazul când fiecare bărbat are două soţii, 18 şi 35. Este clar că producţia totală este mai mare dacă bărbatul mai muncitor ia două soţii şi celălat rămâne singur decât dacă fiecare are câte o soţie: 35+8 = 43 >14+27= 41.

Astfel poligamia este mai frecventă printre bărbaţii mai productivi. De exemplu în Africa, partea de jos a Saharei, sunt poligami aproximativ 35% dintre bărbaţii căsătoriţi şi ei sunt în general bărbaţii mai bogaţi. În ţările arabe erau poligami mai puţin de 10 % dintre bărbaţii căsătoriţi şi aceştia erau cei mai prosperi, în special în agriculutră.

Explicaţiile probabile ale reducerii poligamiei în acele părţi ale lumii în care era odată răspândită ar putea fi micşorarea inegalităţilor dintre venituri şi scăderea importanţei agriculturii. Declinul poligamiei este explicat de regulă prin restricţiile religioase şi legislative împotriva poligamiei care sunt motivate prin dorinţa de a opri exploatarea femeilor. Şi totuşi unii specialişti consideră că legile care interzic poligamia reduc cu siguranţă „cererea” de femei, şi prin urmare, reduc partea corespunzătoare lor din totalul producţiei gospodăriei şi cresc partea bărbaţilor.

Decizia de divorţ sau separare

Persoanele căsătorite trebuie deasemenea să ia decizii privind căsătoria. Tendinţa de separare este cu atât mai mică cu cât sunt mai importante investiţiile specifice unei căsnicii şi scade odată cu durata. Cea mai importantă investiţie se consideră copiii. Tendinţa de separare este cu atât mai mare cu cât o persoană este convinsă că mariajul a fost o greşeală prin cunoaşterea suplimentară a partenerului sau a altor parteneri potenţiali. Dacă greşeala este mai mare decât pierderea de capital specific căsătoriei, urmează probabil separarea sau divorţul. O persoană căsătorită divorţează când utilitatea anticipată a rămânerii singure sau a căsătoriei cu altcineva depăşeşte pierderea în utilitate a despărţirii, incluzând pierderile datorate separării fizice de copii, împărţirii bunurilor, taxelor legale ş.a.

Dacă persoanele care divorţează se recăsătoresc ele vor trebui să aleagă în căsnicia viitoare un partener faţă de care să aibă mai puţine diferenţe decât faţă de cel de care s-au separat.

În final…

Abordarea economică presupune uneori o perspectivă empirică de analiză a comportamentului care poate falsifica realitatea şi este eronată prin generalizare. Aproape orice tip de comportament imaginabil, căsătoria fără excepţie, se pretinde a fi dominat de ignoranţă şi iraţionalitate, valori. Deci, explicaţia motivului pentru care bărbaţii şi femeile se căsătoresc şi trăiesc împreună nu se rezumă doar la economiile de scară şi la ştiinţă

„Aveți grijă cu ce termeni operați și nu încurcați lucrurile”, a zis ministrul Finanțelor, Veaceslav Negruța, unei jurnaliste care a dat-o rău în bară, spunând că impozitele indirecte vor fi introduse începând cu anul 2012. Menționez că acest tip de impozite se aplică deja demult în RM. Întrebarea se referea de fapt la metodele indirecte de impozitare, care sunt cu totul altceva decât impozitele indirecte.

De aceea, am decis să prezint într-un mod simplist câțiva termeni economici care sunt cel mai des confundați și care, mai ales în activitatea unui jurnalist ce o are cu economia, sunt foarte importanți de știut.

preț-cost

Costul este format din totalitatea cheltuielilor suportate efectiv pentru producerea unui bun (pentru materiale, energie, resurse umane etc.)

Preţul este valoarea de vânzare a bunului, care pe lângă cost, conţine şi o marjă de profit pe care o urmăreşte producătorul şi comercianţii.

Remarcă:

1. costul mai poate fi numit şi preţ de cost

2. nu este exclus ca preţul să ajungă sub nivelul costului şi cel care vinde să suporte pierderi

preț-tarif

Termenul de “preţ” se utilizează când vorbim de valoarea de vânzare a mărfurilor alimentare şi a mărfurilor nealimentare.

Când vorbim despre servicii, folosim termenul de “tarif” (Exemplu: tarife la serviciile de telefonie fixă, tarife la gaze naturale, tarife la energia termică ş.a.m.d.).

taxe-impozite

Taxele sunt contribuţii nerambursabile, în schimbul cărora persoanele obţin o contraprestaţie imediată (exemplu: taxa pentru parcare, taxe notariale, taxe judecătoreşti). În schimbul taxei pe care o plătesc, obţin un serviciu.

Impozitele sunt contribuţii nerambursabile şi fără contraprestaţie imediată (impozit pe venit, impozitul pe bunuri imobiliare). În schimbul impozitului pe care îl plătesc, nu primesc nimic direct şi imediat. Banii de pe impozite se duc în buget şi, respectiv, de acolo se fac cheltuielile publice, de care în mod indirect beneficiez şi eu, în calitate de plătitor de impozite.

impozite indirecte-metode indirecte de impozitare

Impozitele indirecte – acestea sunt TVA, accizele şi taxele vamale.

Metode indirecte de impozitare – sunt acele metode de impozitare pe care doresc să le aplice autorităţile în RM, începând cu 2012. Sunt metode alternative de “urmărire fiscală”  a contribuabilului decât “încrederea” în declaraţia sa de venit.

Banca Centrală-centrala băncii

Banca Centrală – este vorba de Banca Naţională a unei ţări, care, printre altele, reprezintă autoritatea de supraveghere a sistemului bancar, bancă a băncilor, creditorul statului şi are dreptul exclusiv de batere a monedei.

centrala băncii – este sediul central al unei bănci comerciale.

Remarcă: Sistemul bancar al RM este format pe 2 nivele: pe primul nivel se află Banca Naţională a Moldovei, iar pe al doilea nivel sunt băncile comerciale.

Câte bănci sunt în sistemul bancar din RM?! 16 bănci (BNM şi 15 bănci comerciale).

procent-punct procentual

Cel mai bine voi explica prin anumite date luate arbitrar:

“În anul 2010, veniturile S.A. Moldtelecom, provenite din serviciile de telefonie fixă, au crescut de la  1,723 miliarde lei la 1,893 miliarde lei, sau cu 0,09% faţă de anul 2009″.     Deci procentul arată modificarea relativă a veniturilor.

“După numărul de abonaţi înregistraţi la finele anului trecut, de circa 1,124 milioane, Moldtelecom deţine o cotă de piaţă de 96,78%”. Deci procentul arată cota sau ponderea.

“În anul 2011, deficitul raportat la PIB va constitui 1,9%, cu 0,6 puncte procentuale mai mic decât în anul 2010″. Deci, puncte procentuale, arată diferenţa absolută dintre doi indicatori exprimaţi în procente.

X% – Y% = Z puncte procentuale

DA! prețurile se majorează / se reduc

NU! prețurile se scumpesc/ se ieftinesc

Explicație: produsele se scumpesc/ ieftinesc, dar prețurile se majorează/ se reduc

DA! monedă națională

NU! valută națională

Explicație: valuta poate fi doar străină

DA! Veaceslav NegruțA

NU! Veacesalv NegruțĂ

DA! Dorin DrăguțanU

NU! Dorin Drăguțan_

Colaj: UNIMEDIA

Aşa-zisele reduceri de tarife promise de Moldetelecom sunt o chestie interesant de combătut prin calcule matematice, pe scurt o adevărată abracadabra.

Să pornim mai întâi de la faptul că orele de vârf, când tarifele pentru convorbirile telefonice sunt mai mari, urmează să fie reduse de la 14 la 12 ore. Nu ştiu cât de important este acest lucru pentru confortul financiar al clientului Moldtelecom, din moment ce nu dispunem de anumite date statistice privind orele în care se fac cele mai multe apeluri.

Vom ignora acest detaliu şi vom parcurge câţiva paşi de analiză, pornind de la ideea că Moldtelecom încurajează clientul să vorbească mai mult pe bani mai puţini. Să vedem cât de mult ar trebui să vorbească un client Moldtelecom ca să plătească mai puţin.

În urma realizării tuturor combinaţiilor posibile în Excel am ajuns la următoarele concluzii:

Să comparăm vechiul Standard cu noul Standard:

Orele de vârf: este cea mai scumpă opţiune. Oricât de mult n-am vorbi, oricum vom plăti mai scump decât în condiţiile vechiului tarif.

În afara orelor de vârf: vei resimţi că îţi este mai ieftin să vorbeşti abia din al 1301-lea minut vorbit într-o lună, doar între orele 20:00-8:00. Dar decât să plătim circa 108 lei pentru al 1301-lea minut, mai bine deja ne abonăm la Optim nelimitat de 75 de lei, mai ales că le putem vorbi la orice oră, nu doar în afara orelor de vârf.

Să comparăm vechiul Standard cu Optim 300:

Orele de vârf: noul tarif calculat iese mai mic decât cel vechi abia din al 1301-lea minut vorbit într-o lună, doar între orele 8:00-20:00. Dar decât să plăteşti circa 120 lei pentru al 1301-lea minut, mai bine deja te abonezi la Optim nelimitat de 75 de lei.

În afara orelor de vârf: vei simţi ieftinirea promisă de Moldtelecom abia din al 831-lea minut, pentru care vei plăti circa 65 de lei. Atenţie! Constatarea e valabilă doar pentru convorbirile în afara orelor de vârf, între 20:00 şi 8:00.

Să comparăm vechiul Standard cu Optim 500:

Orele de vârf: vei resimţi că îţi este mai ieftin să vorbeşti abia din al 828-lea minut vorbit într-o lună, doar între orele 8:00-20:00. Pentru al 828-lea minut, plăteşti aproape 75 de lei. Varianta cea mai ok în acest caz ar fi tot Optim nelimitat, pentru că poţi vorbi la orice oră.

În afara orelor de vârf: vorbeşti mai ieftin abia din al 763-lea minut, pentru care vei plăti circa 63 de lei. Atenţie! Constatarea e valabilă doar pentru convorbirile în afara orelor de vârf, între 20:00 şi 8:00.

Din toate acestea rezultă că dacă tot vrei să vorbeşti mult plăteşte 75 de lei şi vei vorbi nelimitat. Dar întrebarea este, câţi dintre noi sunt dispuşi să plătească lunar, 75 de lei pentru convorbirile telefonice naţionale sau 900 de lei anual?

În continuare am analizat cât a plătit familia mea în anul 2009 şi 2010 şi cât ar urma să plătească în condiţiile noilor tarife.  În toate cazurile, iese mai mult de plătit, mult mai mult. Acum, trebuie de ales cel mai puţin scump din toate cele mai scumpe opţiuni.

Click pe imagine pentru a mări dimensiunile.

Daniela Dermengi

Teoria spune că prețurile la bunuri și servicii se formează în funcție de trei criterii: cost, cerere și concurență.

Prețul în funcție de cost.

Costul este format din totalitatea cheltuielilor și consumurilor de producție și/sau comercializare (consumuri directe de materiale, consumuri directe de retribuire a muncii, consumuri indirecte de producție). Stabilirea prețului în funcție de cost, prin metoda cea mai simplă și des utilizată, se face prin adăugarea unei sume la valoarea costului unitar, ceea ce va reprezenta de fapt profitul producătorului/comerciantului.

Prețul în funcție de cerere.

Acest preț se formează în funcție de categoria de consumatori spre care este îndreptat produsul, cât de sensibili sunt aceștia la modificarea prețului. Se practică prețurile în funcție de calitate, prețurile magice (de genul 99,99 lei), precum și prețurile de acceptabilitate (prețul psihologic pe care cumpărătorii sunt dispuși să-l ofere).

În acest context, este de menționat că există o corelație între preț și ciclul de viață al produsului. Astfel, în perioada de lansare a produsului pe piață, de obicei se practică fie strategia prețurilor înalte, fie strategia prețurilor joase, important e ca la aceste prețuri produsul să penetreze cu succes piața; în perioada de creștere are loc o stabilizare a prețurilor; în faza de maturitate – prețul se orientează după prețul concurentului lider; în faza de declin – se reduc prețurile cu scopul menținerii cererii și risipirii stocurilor.

Tot aici, este de menționat schimbarea prețului în funcție de oscilațiile sezoniere ale cererii.

Prețul în funcție de concurență.

Dacă avem o concurență perfectă, unde sunt mulți cumpărători, mulți vânzători și produsele sunt omogene, niciunul dintre participanții pe piață nu vor putea influența nivelul prețului.

Dacă avem o concurență monopolistică – aici sunt mulți cumpărători și muți vânzători, produsele sunt însă diferențiate prin calitate, dotări și servicii auxiliare, respectiv prețurile fiind diferite. Și totuși din cauza numărului mare de participanți, prețul de asemenea nu poate fi influențat esențial.

În caz de monopol, există un singur ofertant. Trebuie să avem în vedere dacă este un monopol de stat sau un monopol controlat/necontrolat. Dacă este unul de stat, atunci se poate aplica fie strategia prețului jos (chiar sub nivelul costurilor), pentru că serviciile sau produsele oferite sunt de strictă necesitate pentru populație, fie strategia prețului înalt (peste nivelul costurilor) – atunci când se descurajează consumul anumitor produse și servicii. Dacă monopolul este necontrolat atunci prețul se stabilește în funcție de conjunctura pieței. În cazul când statul limitează marja de profit, atunci monopolul devine unul controlat.

Strategia de preț în luptă cu concurența este una câte se poate de sensibilă, pentru că aceasta poate fi foarte ușor urmată de alți concurenți. De aceea producătorii/comercianții trebuie să-și axeze strategiile de marketing și pe alte componente ale mix-ului de marketing. *

De la teorie la practica construirii prețurilor moldovenești la imobile

Realizarea unei investiții în construcții presupune implicarea mai multor părți. Acestea sunt investitorul, proiectantul, constructorul, furnizorul și în mod obligatoriu, după cum spune legea privind calitatea în construcții nr.721, responsabilul tehnic sau AGENTUL DE CONSULTANȚĂ.

Cine este investitorul? Este persoana care dispune de banii necesari pentru a construi.

Și ce ne șoptește realitatea? De obicei investiția în construcții nu se face de cel care deține mijloacele necesare proprii, dar de cel care colectează banii viitorilor locatari, bani percepuți respectiv înainte de construirea efectivă a blocurilor. În acest context, apar unele întrebări evidente. De ce se stabileşte preţul înainte de a se cunoaşte care este costul lucrărilor de construcţie? În funcţie de ce criterii se stabileşte acest preţ? Care va fi diferenţa dintre preţ şi cost, adică profitul așa-zisului investitor?

Realitatea arată că preţul depăşeşte cu peste 100% costurile de construcţie. Şi aceasta e și mai greu de înțeles și acceptat în cazul proiectelor publice de construire a blocurilor pentru părțile vulnerabile ale societății. Cu atât mai mult că pentru astfel de proiecte administrația publică locală oferă terenul pentru realizarea lor absolut gratis. Adică costul nu include cheltuieli de procurare a terenului, de aici, rezultă că prețul ar trebui să fie și mai redus.

Dreptul de folosință asupra banilor proprii oferit de către viitorii locatari acestui așa-zis investitor nu este decât o pierdere pentru adevărații deținători ai banilor. Investiția acestora din urmă nu este protejată. Exagerarea prețului ar putea implica și alți factori. De exemplu prețurile solicitate de proiectant și constructor (antreprenor) pentru serviciile acordate ar putea să nu fie chiar cele mai rezonabile. În mod normal ar trebui să câştige licitaţia cel care oferă cel mai mic preţ de realizare a lucrărilor de construcţie. Există însă şi cazuri de protecţionism. Dar acesta deja e alt subiect.

Cine este responsabilul tehnic? Este persoana fizică angajată de investitor pentru a-i proteja investiția prin verificarea lucrărilor de construcție executate și urmărirea executării contractelor de către toți participanții la construcție (proiectanți, antreprenori, furnizori ș.a.)

Și AGENTUL DE CONSULTANȚĂ? Este o echipă de specialiști care reprezintă soluția ideală pentru eliminarea verigei vicioase din procesul de realizare a investiției în construcții și anume, pentru eliminarea acestui colector de mijloace care stabilește prețul după buna sa voință de câștig. Trebuie să existe o anumită limită în acest sens, o reglementare din partea statului în ceea ce privește marja de profit maxim admisibilă.

Care este soluția?

Dincolo de nivelul cererii și ofertei ca instrumente de formare a prețului pe o piață liberă, trebuie să existe și să fie aplicate anumite metode de supraveghere și constrângere din partea statului, după cum am mai menționat.

Și totuși schimbarea, în contextul pieței imobiliare, se poate face și de jos (de către viitorii locatari). Cum? Să vedem care e soluția, după opinia și recomandarea unui consultant în domeniu, de la noi din țară, care a ținut să-și păstreze anonimatul.

Soluția implică încheierea unui contract între agentul de consultanță și locatari. Atenție!!! Locatarii trebuie să fie organizați ca persoană juridică – cooperativă de construcție a locuințelor (CCL). Agentul de consultanță are sarcina să protejeze investiția cooperativei. Cum? Organizând licitații pentru selectarea celor mai mici prețuri pentru serviciile de proiectare și construcție. Venitul ce i se cuvine agentului nu depășește 1,4% din valoarea investiției (fără utilaje și TVA). În medie costul unui m.p. de apartament cu finisare modestă este actualmente aproximativ 320 euro (inclusiv și prețul serviciilor de consultanță). Făcând comparație cu prețurile de pe piață care sunt cu 100 și chiar 200% mai mari, eficiența acestei soluții este cât se poate de relevantă.

Ce zic alții?

Ca să facem totuși o comparație să vedem ce spune rețeaua internațională de companii de consultanță imobiliară, Colliers International. Aceasta afirmă că majorarea prețurilor într-adevăr are ca punct de pornire creșterea cererii pentru apartamente. Spre deosebire de poporul moldovean „românii însă sunt reticenți să cumpere locuințe care nu sunt finalizate”, spune Ilinca Păun, director în cadrul departamentului de retail, Colliers International România. Pentru calculul prețului de construcție, Colliers ia în calcul un cost al terenului, cheltuieli directe, cheltuieli indirecte și alte costuri. Astfel profitul maxim al dezvoltatorului este estimat la 25%. Oarecum acceptabil prețul, dar și tehnica de realizare a proiectelor de construcție. De fapt câștigă cel ce investește banii lui. Ceea ce este diferit de realitatea în Moldova – colectorul banilor profită de pe urma deținătorilor reali ai acestora.

Se pare însă că și în România majorarea prețurilor la apartamente nu are la bază niciun calcul economic.

La același subiect se pronunță și Adrian Crivii, managing partner al Darian Rom Suisse (DRS) și fost președinte ANEVAR (Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România): „valoarea unui metru pătrat construit ar trebui să fie într-un raport cât mai apropiat cu venitul mediu pe economie”. În Moldova, de altfel ca și în România, prețurile sunt apropiate celor occidentale, ignorându-se puterea de cumpărare a celor cărora le sunt destinate locuințele. Prețul imobilelor trebuie să se apropie de capacitatea financiară a populației, susține Adrian Crivii.

Pentru ca piața imobiliară să fie cât mai transparenta, începând cu anul 2010, în România, autorităţile vor comunica periodic un indicator specific acestei piețe.

La calculul acestui indicator vor participa Institutul Naţional de Statistică (INS) şi Banca Naţională a României, precum şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România (UNNPR), utilizând preţurile declarate ale tranzacţiilor imobiliare. Astfel, oricine va avea posibilitatea să cunoască preţurile reale ale locuinţelor sau ale terenurilor dintr-o zonă, fie că are calitate de vânzător, agenţie imobiliară, sau de potențial cumpărător.

La întrebarea dacă este posibil un astfel de indicator să fie introdus și în statistica din Moldova, analistul economic Adrian Lupușor a declarat următoarele: „în general informația aferentă prețurilor ofertelor pe piața de imobil nu este centralizată și, respectiv, nu este raportată oficial de către o instituție de stat. Aceasta e un mare handicap al statisticii privind sectorul dat. Pentru a afla prețurile ofertelor pentru un m.p. este necesar să consultăm rapoartele agențiilor imobiliare, care nu întotdeauna publică informația completă sau chiar veridică, în virtutea intereselor sale private. Prin urmare, în condițiile în care nu avem pus la punct un mecanism statistic privind acumularea și centralizarea informației privind prețurile ofertelor de imobil, nu putem vorbi de un asemenea mecanism de estimare a prețurilor de tranzacții a produselor imobiliare, mecanism care este mult mai avansat”. În același context Adrian Lupușor a ținut să menționeze că Biroul Național de Statistică trebuie să depună un mare efort pentru colectarea și prezentarea datelor privind prețurile sectorului imobiliar, indicele prețurilor în construcții nefiind nici pe departe suficient. „O asemenea situație a creat spațiu pentru speculații în special în perioada 2005-2007, fapt ce a creat distorsiuni semnificative pe piață”, a mai adăugat Adrian Lupușor, analist economic Expert-Grup.

*politica celor 4 P (preț, produs, plasament, promovare)

Pentru AXA,

Daniela Dermengi

            Sub Panama cui?

           Situată între cele două Americi, Panama a fost și este până astăzi o zonă în care interesele sunt determinante. Ideea de a construi un canal interoceanic apăruse încă prin anul 1534, la inițiativa lui Charles V, rege al Spaniei.

          După finisarea Canalului Suez în 1869 francezul Viconte Ferdinand Lesseps își dorea să realizeze un proiect și mai îndrăzneț – Canalul Panama. Acesta urma să uneasca Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific. Proiectul a devenit realitate abia cu 25 de ani mai târziu. Astfel, la 1 ianuarie 1880 începe construcția canalului sub conducerea lui Ferdinand de Lesseps. După 13 ani de muncă compania franceză a dat faliment, din cauza eșecurilor provocate de alunecările de teren și victimelor malariei și febrei galbene, numărul cărora a fost estimat la 25.000 de oameni.

             Se consideră că aici a avut loc prima „jefuire în masă” din istoria omenirii. În secolul al XIX-lea, aproximativ un milion de europeni, majoritar francezi, şi-au pierdut banii.

             Timp de 13 ani cât s-a lucrat la Canalul Panama toţi acţionarii „Companiei generale a canalului interoceanic” au primit în mod regulat dividende. Mulți au sperat la câștiguri mari investind în faimoasă construcție.

             O dată cu eșecul din 1893 cuvântul „panama” nu era atât utilizat cu sensul de pălărie de plajă, cât se referea mai ales la afacerile mari și înșelătoare, actele de corupţie ale funcţionarilor şi presa „la comandă”.

             În această perioadă Panama făcea parte din Columbia. În timpul primilor ani ai secolului XX, Statele Unite au cerut Columbiei să semneze un tratat prin care să cedeze istmul unui consorţiu nord-american. Columbia a refuzat. În 1903, preşedintele Roosevelt a trimis acolo nava americană de război Nashville. Astfel a fost instalat un guvern-marionetă şi a fost semnat primul Tratat privind Canalul Panama. Acest tratat stabilea o zonă americană pe ambele maluri ale viitorului curs de apă, legaliza intervenţia militară a SUA şi dădea Washingtonului dreptul de a controla această naţiune, mai nou, „independentă”. Interesant este faptul că Tratatul a fost semnat de secretarul american de stat Hay şi de inginerul francez Philippe Bunau-Varilla, nefiind însă semnat de nici un cetăţean din Panama.

              Pe 23 februarie 1904, noile autorități panameze au concesionat Statelor Unite ocuparea și controlul asupra zonei canalului interoceanic, în schimbul a 10.000.000 USD și a unei redevențe anuale de 250.000 USD (mărită la 430.000 USD după devalorizarea monedei americane din 1933).

             Acțiunile companiei franceze care a început construcția canalului Panama au fost cumpărate în 1904 de guvernul SUA, condus de Theodore Roosevelt. Ulterior, s-au investit foarte mulți bani în eliminarea bolilor.

            În 1914 lucrarea se finalizează cu ajutorul soldaților americani, deschiderea oficială având loc la data de 15 august 1914 prin tranzitarea canalului de către vasul SS Ancon.

           După inaugurarea oficială, canalul a devenit sursa principală de venituri, dar și de neliniște pentru noul stat. După al doilea război mondial, viața politică a statului Panama a fost instabilă. Timp de 23 de ani (între 1945 și 1968), au avut loc 4 lovituri de stat și s-au succedat 14 președinți.

            Astfel, perioada postbelică a fost marcată de mișcări populare, care urmăreau revizuirea tratatelor cu S.U.A., precum și extinderea suveranității Republicii Panama asupra zonei canalului. Negocierile între cele două părți s-au finalizat cu semnarea, la 7 septembrie 1977, a acordului Torrijos-Carter, între președinții de atunci ai Panama și S.U.A. Conform acestui acord, statul panamez urma să reia controlul asupra canalului începând cu 31 decembrie 1999.

           În prezent, guvernul panamez a încheiat un contract de operare a porturilor canalului, pe 25 ani, cu firma chineză Hutchinson Whampoa, cu sediul la Hong Kong. Proprietarul acestei firme este Li Ka Shing, cel mai bogat om din Asia. În acest context, liderul majorității republicane din Senat, Trent Lott, a avertizat Congresul și Casa Albă: „Navele Statelor Unite vor fi la discreția piloților angajați de chinezi, ba chiar se poate interzice trecerea pe Canal de catre Hutchison”. Ca răspuns, generalul în retragere George Joulwan, fost șef al „U.S. Southern Command”, a declarat: „Nu este deloc momentul să părăsim Panama”. Tot acesta face referință la existența pericolului ca bazele americane din Panama să ajungă pe mâna organizațiilor teroriste ale lui Ben Laden.

            Personalitatea lui Omar Torrijos Herrera

            Omar Torrijos este cel care preia conducerea Panama în urma unui puci militar și relansează tratativele cu SUA. În 1977 au fost semnate la Washington Tratatul privind Canalul Panama și Tratatul privind neutralitatea permanentă și funcționarea Canalului Panama, care prevedeau în esență: controlul SUA asupra zonei Canalului Panama până la 31 decembrie 1999, crearea unui consiliu mixt, numirea unui administrator panamez după 1990 și apărarea comună a zonei canalului.

             John Perkins [3] spune în carte sa – „Confesiunile unui asasin economic” – că „unul dintre motivele popularităţii lui Torrijos în rîndul cetăţenilor era rolul său de apărător al dreptului statului Panama de a se autoguverna şi al pretenţiilor la suveranitatea asupra Canalului Panama. Era hotărît ca în timpul conducerii sale ţara să nu mai cadă în capcanele istoriei ei umilitoare”.

             Tot în Confesiunile lui Perkins găsim că „Torrijos era privit cu admiraţie de clasa de mijloc şi de cea de jos din Panama. El îşi dobîndise reputaţia de a-i asculta pe cei defavorizaţi. El era hotărît să-şi transforme naţiunea într-un azil pentru cei prigoniţi, un loc care să le ofere protecţie refugiaţilor din ambele părţi ale „gardului” politic. Și nu a cedat niciodată tentaţiilor oferite de Moscova sau de Beijing; el credea în reforma socială şi în ajutorarea celor născuţi în sărăcie, dar nu pleda în favoarea comunismului. Spre deosebire de Castro, Torrijos era hotărît să câştige independenţa faţă de SUA fără să creeze alianţe cu inamicii acestora”.

             Sloganul său era „Idealul lui Omar este libertatea; nu s-a inventat încă glonţul care să poată ucide un ideal!”

            „Trebuie să demonstrăm lumii că Panama este o ţară dreaptă, că noi nu sântem împotriva Statelor Unite, ci pentru drepturile celor săraci”, zicea Omar Torrijos Herrera.

             Și conducătorul Panama era conștient că are nevoie de bani de la Banca Mondială şi Banca de Dezvoltare Interamericană pentru a-i ajuta pe cei defavorizați. În același timp el își dădea seama că ajutorul internaţional nu este decât o escrocherie, din care cineva are de câștigat.

               De pe poziția majorității americanilor Omar Torrijos era considerat un dictator Marxist ce ajunsese la putere printr-o lovitură de stat militară, nu prin alegeri democratice.

              Cazul Noriega

              Perioada de instabilitate după cel de-al doilea război mondial s-a încheiat în 1983, an în care Manuel Antonio Noriega a devenit comandantul șef al Gărzii Naționale. Politica sa, contrară intereselor americane din zonă au tensionat relațiile generalului Noriega cu regimul de la Washington. În 1989, americanii l-au capturat pe Noriega. Acesta a fost judecat în SUA și condamnat la 40 de ani de închisoare, pentru trafic de stupefiante și legături cu cartelul columbian al drogurilor de la Medellin.

              În realitate însă guvernul SUA ascundea adevărul adevărat și anume că George Bush (fost director CIA si ulterior vicepreședinte al SUA), împreună cu Ronald Reagan l-au plătit anual pe Noriega cu 100.000 de dolari, în schimbul informațiilor pe care acesta le obținea despre mișcările de stânga din zona Americii Latine. CIA fusese implicată în traficul de stupefiante din zonă, dar și în afacerile cu narcotice din Akganistan, Laos, Vietnam si Nicaragua.

             Americanii au aburit realitatea spunând că prin invazie au urmărit „cauze nobile” și anume – stoparea traficului de droguri, protejarea americanilor din Panama aflați in pericol, înlocuirea dictatorului cu un regim democratic și asigurarea securității canalului Panama.

             Această intervenție militară americană a fost cea de-a 15-a din ultimii 150 de ani în Panama. Pe scurt, în cifre totul a avut loc astfel – 27.000 de soldați americani, 13 ore, 422 bombe, 700-4000 morți, 1500 de persoane dispărute, 15.000- 30.000 de persoane rămase fără adăpost. Invazia din Panama a constituit o violare a tuturor legilor internaționale, mult mai gravă decat invadarea Kuweitului de către Irak.

           Mr.-ul independenței

            Cazul cu proclamarea independenţei statului Panama demonstrează deosebit de convingător că Washingtonul niciodată nu a ezitat să folosească cele mai necinstite mijloace pentru a-şi atinge scopurile sale geopolitice.

            Astfel, după acea rebeliune iscată de americani din cauza împotrivirii Columbiei de a acorda Statelor Unite drepturi ex-teritoriale asupra zonei canalului, Panama a devenit așa-zis „independentă”. În foarte scurt timp este semnat tratatul „Hay-Bunau – Varilla”.

           „Mai bine de o jumătate de secol, Panama a fost condusă de câteva familii înstărite cu legături puternice la Washington. Aceşti conducători erau dictatori de dreapta care luau toate măsurile pe care le considerau necesare pentru a fi siguri că ţara lor promova interesele Statelor Unite. Aproximativ în aceeaşi manieră a tuturor dictatorilor din America Latină care s-au aliat cu Washingtonul, conducătorii statului Panama interpretau interesele SUA în sensul de anihilare a oricărei mişcări populiste cu iz de socialism. Ei susţineau şi activităţile anticomuniste ale CIA şi ale NSA de pe întreaga emisferă, sprijinind de asemenea afaceri uriaşe americane, cum ar fi Standard Oil al lui Rockefeller sau United Fruit Company (care a fost cumpărată de George H. W Bush). Aparent, aceste guverne nu-şi dădeau seama că interesele SUA erau promovate prin îmbunătăţirea vieţii celor care trăiau în sărăcie lucie şi care serveau drept eventuali sclavi pe plantaţiile uriaşe şi în corporaţii. Familiile conducătoare ale Republicii Panama au fost bine răsplătite pentru sprijinul lor: forţele militare ale SUA au intervenit în numele lor de zeci de ori, în perioada cuprinsă între declaraţia de independenţă a Republicii Panama şi anul 1968”. [4]

              Manifestul Destinului

              Aceasta a fost o doctrină populară printre americani în anii 1840. Ea spune că a fost predestinată divin cucerirea Americii de Nord şi Dumnezeu, nu oamenii, a dirijat acțiunile de distrugere a indienilor, pădurilor şi bivolilor, de asanare a mlaştinilor şi îndiguire a râurilor. Dezvoltarea unei economii depinde de exploatarea la nesfârșit a forței de muncă şi a resurselor naturale, zice Manifestul Destinului.

              Doctrina Monroe, enunţată în 1823, de preşedintele James Monroe, a asigurat continuitatea „destinului”. Astfel, în anii 1850 şi 1860, se afirma că SUA avea drepturi speciale asupra întregii emisfere, inclusiv dreptul de a invada orice naţiune din America Centrală și de Sud care era împotriva sau nu susținea strategiile S.U.A. În cele din urmă, în ultima jumătate a secolului XX, Statele Unite au folosit deja ameninţarea comunistă pentru a-și justifica extinderea și intervenția în anumite ţări ale lumii, printre care Vietnamul şi Indonezia.

               În acest context, Omar Torrijos considera că Panama avea și ea propriile ei drepturi – la suveranitate, pământuri şi un curs de apă care o străbătea – şi că aceste drepturi erau oferite pe cale divină și predestinate la fel ca și drepturile de care se bucurau Statele Unite.

              Și totuși americanii nu încetau să îndoctrineze în mentalitatea oamenilor acest Manifest al Destinului. În zona canalului erau situate Școala Americilor și centrul de instrucţie militară al US Southern Command. Ani de-a rândul, forţele armate ale S.U.A. invitaseră dictatorii şi preşedinţii Americii Latine să-şi trimită odraslele şi liderii militari în aceste centre. „Acolo, ei învăţau tehnici de interogare şi de operaţiuni sub acoperire, ca şi tactici militare pe care ar fi trebuit să le folosească pentru a lupta împotriva comunismului şi pentru a-şi proteja propriile bunuri şi pe acelea ale companiilor de petrol sau ale altor corporaţii private. De asemenea, ei aveau ocazia de a-şi crea legături cu elita Statelor Unite. Aceste facilităţi erau urâte de latino-americani – cu excepţia câtorva bogătaşi care beneficiau de pe urma lor. Torrijos nu agreea aceste centre de instrucţie pe teritoriul Republicii Panama. [4]

              Prezența americanilor în Panama era evidentă prin proprietățile ce le dețineau pe teritoriul ei – clădiri albe și gigantice, case luxoase, terenuri de golf, magazine şi săli de spectacol etc. Alarmant e faptul că niciuna dintre afaceri nu se supunea fiscalităţii și legilor din Panama.

              Deși se tot afirma că, pentru S.U.A., Canalul Panama nu ar fi prezentat o importanță strategică, datele statistice infirmă acest lucru. Statele Unite au economisit anual milioane de ore si milioane de dolari utilizând Canalul Panama drept trecere pentru navele sale. Profesorul John J. Tierney, de la „Institutul pentru Politica Internațională al Universității Boston”, arata într-un recent articol că peste 15% din totalul importurilor și exporturilor S.U.A. utilizau anual Canalul Panama.

              Pan(or)ama momentului

             În prezent, canalul are o lungime de 80 km și scurtează distanța parcursă pe apă de la New York la San Francisco, de la 22.500 km la 9.500 km.

            Pentru a fi posibilă construirea canalului 40.000 de tone de dinamită au fost folosite pentru a face cale apei, 270 de milioane de metri cubi de pământ au fost excavați, adică de vreo 12 ori mai mult decât la Canalul Suez.

            Jertfele umane s-au ridicat la aproape 30.000 de morși, numărul total al celor care au muncit la construirea canalului fiind în jur de 80.000.

            Canalul este format din 12 porți, 12 camere de apă, 3 lacuri artificiale ce conțin rezerva de apă și câteva canale artificiale.

            Costul total al lucrărilor a fost estimat la 640 de milioane USD.

            Trecerea unui vas prin canalul Panama, folosit până în prezent de peste 70 de țări, durează 8-10 ore. În fiecare zi trec aproximativ 40 de vase, aproape 14.000 anual și circa 850.000 au trecut de la darea lui în folosință.

            Taxa de folosire a canalului, care se calculează în funcție de mărimea (lungimea), tipul vasului și tipul încărcăturii, este sursa de venit atât pentru canal, cât și pentru statul Panama. Cea mai scumpă taxă de trecere din istoria canalului a fost plătită pe 25 septembrie 2003 de către vasul de călători Coral Princess – 226.000 $, iar cea mai ieftină a fost de 36 de cenți americani, plătiți de Richard Halliburton în 1928, care a dorit să înnoate pe cursul canalului Panama. Aproximativ 80% din PIB-ul Republicii Panama provine din activitățile legate de Canal.

            Canalul Panama a înregistrat în anul 1995 câteva recorduri de trafic: 13.633 de nave care au platit 460.000.000 USD pentru trafic de 175 Mt. Principalii utilizatori au fost S.U.A. – 80%, Canada – 10,3%, Uniunea Europeană – 9,6 % și Japonia – 7,1%.

            American Society of Civil Engineers consideră Canalul Panama o grandioasă realizare și este desemnată ca fiind una dintre cele șapte minuni ale lumii moderne.

           Extinderea PANAMA

           În prezent este necesar să fie extins Canalul Panama. Aceasta pentru că vasele moderne sunt mult prea mari pentru a pătrunde fără probleme. În plus, capacitatea de tranzit a canalului este cu mult depășită, iar ambarcațiunile trebuie să aștepte ore în șir pentru a trece din Marea Caraibelor în Pacific și invers.

            Costurile transformărilor urmează să fie acoperite prin creșterea taxei de tranzit și un împrumut în valoare de 2,3 miliarde USD.

             În septembrie 2007 preşedintele republicii Panama, Martin Torrijos, a apăsat pe un aparat fiind lansați în aer sute de metri cubi de pământ, pe locul viitoarei ecluze a Canalului Panama. „Acesta va fi un canal total nou, care, în sfârşit, îi va servi ţării noastre fără nici o uzurpare la adresa veniturilor care i se cuvin”, a declarat Martin Torrijos. Aceasta înseamnă 600 de milioane USD de venituri stabile şi în creştere anuală, cel puțin de două ori mai mult decât au fost până acum.

            Noul canal va putea fi folosit de nave de mare tonaj, inclusiv supertankere. Aceasta bucură China, care va putea, astfel, să-şi extindă semnificativ importurile de petrol venezuelan. De fapt, în prezent, managementul Canalului Panama este realizat de firme chineze.

            Compania administrativă „Panama Canal Authority” a făcut publică organizarea unei licitaţii internaţionale, în două etape, pentru desemnarea antreprenorului acestui proiect. În vara acestui an s-au deschis ofertele pentru cea mai complexă etapă a procesului de extindere a Canalului, evaluat la 5,25 miliarde USD.

           Acest proiect este cel mai mare contract de construcţii derulat în prezent în America Latină. El se va fi finaliza până în anul 2014, marcând aniversarea a 100 de ani de la prima navigare pe această rută.

           Proiectul va creea automat 7.000 de locuri de muncă și se estimeaza că va duce la apariția altor 35.000 de locuri de muncă indirect.

[1] „Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesioniști extrem de bine plătiți care escrochează țări din întreaga lume, pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcționează bani de la Banca Mondiala, de la Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID), precum și de la alte organizații de „ajutorare” străine, către seifurile corporațiilor-gigant și buzunarele acelor câteva familii de bogătași care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mita, șantaj, sex, ajungând pană la crimă. Jocul lor datează de când datează și imperiul, căpătând însă noi și terifiante dimensiuni în actuala perioadă a globalizării […]

       În strădania de a duce pe culmi imperiul global, corporațiile, băncile și guvernele (reunite sub denumirea colectivă de corporatocrație) își folosesc puterea financiară și politică pentru a avea garanția că școlile, afacerile și mass-media susțin atât conceptul fals, cât și corolarul acestuia. Ele ne-au adus în situația în care civilizația noastră mondială a ajuns un fel de mașină monstruoasă, care necesită cantități de combustibil și de întreținere în creștere exponențială, într-atât de uriașe, încât, în cele din urmă, aceasta va consuma totul, nemairămânându-i altă soluție decât să se devoreze pe sine”.

[2] „Am servit 33 de ani și 4 luni in cele mai combative unități ale forțelor armate americane, infanteria marină. Am sentimentul că în tot acest timp am acționat ca un bandit de înaltă calificare în serviciul de „big bussines” din Wall Street și al bancherilor. În acest fel în 1914 am asigurat securitatea intereselor petroliere în Mexic , în particular în Tampico. Am contribuit la a transforma Cuba într-o țară în care oamenii de la National City Bank au putut să prade profiturile linistiți… Am participat la „curățirea” din Nicaragua, din 1909 la 1912, în contul firmei bancare internaționale a fraților Brown. În 1916, acționând pentru contul marilor producători de zahăr americani , am adus „civilizația” Republicii Dominicane. Sunt eu cel care în 1903 am ajutat să se „aranjeze afacerile” din Honduras în interesele companiilor fructifere americane. În 1927, în China, am asigurat interesele Stendard Oil. Dacă arunc o privire în urmă, mi se pare că pot să-l depasesc pe Al Capone, pentru că el n-a putut să-și exerseze meseria de gangster decât în trei cartiere ale unui oraș, pe când eu, în calitate de „mariner” mi-am exersat-o pe trei continente”, generalul american Smedley D. Butler („Învierea lui Iuda”, Radu Theodoru )

[3] John Perkins a fost chiar el un asasin economic. Meseria lui era aceea de a convinge țările importante pentru S.U.A. din punct de vedere strategic, să accepte imense împrumuturi pentru dezvoltarea infrastructurii și să se asigure că proiectele profitabile aveau să fie oferite corporațiilor americane.

[4] „Confesiunile unui asasin economic” John Perkins

Pentru AXA,

Daniela Dermengi

Politica şi afacerile, la nivelul lumii, sunt prieteni la catarama unei curele care strangulează valorile şi adevărul. Mai mult de atât, deasupra centurii se ridică greutatea unei burţi ce manipulează opinia publică şi monopolizează lumea. Pentru cei de jos este imposibil să vadă, dincolo de proeminenţa acestui abdomen nesătul, ochii indivizilor ce îl posedă. Aceştia din urmă au un metabolism dereglat al puterii; abuzând de ea, îşi asumă plăcerea.
Lumea de astăzi e un spectacol, regizat din umbră şi suflat din culise. Pierderea de vieţi omeneşti, de proprietăţi şi libertate – doar acestea au fost realitate. Vreun Oscar pentru regizori? Da! Câte unul pentru fiecare mutilare socială. Vreun premiu Nobel pentru pace? Da! Câte unul pentru fiecare război şi revoluţie iscate şi sprijinite cu bani, armament şi tehnologie. Vreun top al miliardarilor? Da! „Distinşi oameni” care au lăsat ca societatea să lucreze pentru ei şi au făcut afacere din politică.
Şi noi ştim… că nu ştim nimic despre lumea în care trăim şi despre cei care ne-o guvernează.

-ism comun- şi capital-
Astăzi trăim istoria după un model al lumii configurat în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta a dus la schimbarea radicală a relaţiilor internaţionale, pe fundalul căreia s-a consolidat hegemonia americană. La finele acestui război, Uniunea Sovietică şi ţările aliate îşi împart sferele de influenţă, schimbând astfel configuraţia geopolitică a lumii. În 1945, planeta se împarte între ideologia comunistă şi capitalism. Acestea din urmă au devenit utopice prin reală existenţă depăşind cu mult conceptele lor definite în anii douăzeci.
Comunismul îngloba până la 40% din populația mondială şi era în continuă extindere. Cel de-al doilea război mondial s-a menţinut pe linia de plutire până când Rusia a reuşit, în traseul său spre Germania de Est, să înghită zeci de ţări independente. Acesta era planul lui Lenin: ocuparea Europei de Est, atacarea coloniilor proaspăt eliberate şi apropierea de S.U.A. cu scopul ca aceasta din urmă să îi cadă în plasă.
Teama că ideologia comunistă va intra în forţă depăşind sfera de influenţă capitalistă a dus la constituirea mai multor instituţii: unele prin prisma cadrului democratic, altele însă acţionând din umbră şi într-un spaţiu total în afara legii. Şi în perspectivă istorică conchidem că ideologia comunistă nu a fost nici pe de parte cea mai periculoasă ameninţare.

O, NU!
Una dintre instituţiile oficial declarate pro-democratice este binecunoscuta Organizaţie a Naţiunilor Unite. Aceasta se pare că a existat ca organizaţie (secretă) şi înainte de 1945, an în care reprezentaţii a 50 de ţări au semnat la San Francisco Carta Naţiunilor Unite. Interesant este faptul că unul dintre co-autorii acestui act de constituire a fost spionul comunist Alger Hiss, fiind numit chiar şi prim secretar-general al Naţiunilor Unite. Semne de întrebare pentru lume? Niciuna în acele timpuri. În condiţiile de război de atunci, conceptul de pace pe care îl promova O.N.U. a orbit lumea până la prostie. Nimeni nu şi-a frecat ochii ca să întrevadă interesele O.N.U. dincolo de această abureală, nimeni nu îndrăznea de fapt să se opună unui obiectiv atât de dorit şi distins cum era pacea.
Şi totuşi se pare că au fost americani care au încercat să aducă adevărul în vizorul lumii, dar nu au reuşit din cauza mass-mediei cumpărată în majoritar de clanul bancar J.P. Morgan – una dintre verigele de rezistenţă ale sistemului.
Nu se ţinea în secret faptul că cei care au fost în postul de Secretar General al Naţiunilor Unite – Trygve Lie (Norvegia), Dag Hammersjold (Suedia), U Thant (Burma), Kurt Waldheim (Austria) şi alţii – au fost simpatizanţi ai comunismului şi au lucrat întru desconsiderarea drepturilor constituţionale şi legilor naţionale americane.
Mai puţin cunoscut este faptul că în postul de sub-secretar general al Consiliului pentru Probleme Politice şi de Securitate, considerat cel mai strategic post al Naţiunilor Unite, au fost numiţi tot liderii comunişti. Până în 1995 în această funcţie au fost cincisprezece oameni, dintre care paisprezece au reprezentat URSS. De aici rezultă un paradox – americanii au luptat să înfrunte comunismul în Coreea şi Vietnam alături de Naţiunile Unite, în timp ce liderii militari ai Naţiunilor Unite erau comunişti!
Cercetătorii explică reuşita de manipulare a opiniei publice prin prisma a două instrumente folosite de O.N.U. – gradualismul (paşi de influenţă înceţi, dar siguri) şi viziunea despre pace şi unitate globală. În realitate, liderii acestor strategii au obiective şi interese ascunse.
În prezent lumea este îngrozită de cum şi-au permis unele ţări să sacrifice libertatea personală şi viaţa a milioane de oameni în numele unor regimuri totalitare precum comunismul şi fascismul.
Analizele cercetătorilor spun adevărului pe nume, demascând demagogia şi eclecticismul vizionarilor socialişti, revoluţionarilor comunişti, societăţilor secrete, liderilor New Age-işti, capitaliştilor avuţi şi fundaţiilor scutite de taxe din Marea Britanie şi S.U.A., în mod special.

Quigley’s Secret – brand-ul adevărului
Preşedinţii americani sunt doar marionetele adevăraţilor deţinători ai puterii, cei care din umbră au proiectat, probabil în cele mai mici detalii, viitorul lumii.
Carrol Quigley, profesor de istorie de la Foreign Service Schools ale Universităţii Georgetown, a avut curajul să facă publice aceste realităţi revoluţionare. În cartea sa de 1300 de pagini, „Tragedie şi Speranţă: O Istorie a Lumii în Vremea Noastră”, el menţionează că cei aleşi vin şi pleacă de la putere, adevăraţii lideri însă îşi continuă „mandatul” după culisele scenei politice.
Una dintre cele mai surprinzătoare adevăruri expuse de profesorul Quigley a fost faptul că Partidul Comunist American a fost finanţat de compania J.P. Morgan. Aceasta din urmă şi asociaţii săi au sponsorizat Partidul Republican, Partidul Democratic, grupuri conservatoare, organizaţii liberale, grupuri comuniste şi, în acelaşi timp, organizaţii anti-comuniste.
Profesorul Quigley a studiat timp de douăzeci de ani reţeaua internaţională anglofilă, cunoscută sub denumirea de Grupul Mesei Rotunde. Această organizaţie era în strânsă cooperare cu liderii comunişti şi avea „filiale” în diferite zone. În New York aceasta era cunoscută drept Council on Foreign Relations (CFR).
Colonelul House a fost principala persoană responsabilă pentru Acordul Ligii Naţiunilor, dar şi de înfiinţarea CFR-ului în anul 1921. Pentru a construi această reţea au fost utilizate anual zeci de milioane de dolari provenite de la fundaţiile scutite de taxe, cum ar fi Carnegie şi Rockefeller.
Quigley menţionează că băncile şi fundaţiile scutite de taxe erau esenţiale pentru formarea guvernării globale. Prin statutul lor, băncile centrale ale lumii urmau să gestioneze sistemul global de control financiar şi politic şi să domine guvernul prin manevrarea schimburilor valutare şi împrumuturilor trezoreriei, prin folosirea pârghiilor de influenţă a activităţii economice a ţării şi prin folosirea protecţionismului în afaceri, ca mijloc de atragere a politicienilor spre cooperare.
După rapoartele Comitetului Reece (Comitet Special al Casei Reprezentanţilor pentru Investigarea Fundaţiilor Scutite de Taxe), Carnegie Endowment for International Peace (Fondul de Înzestrare Carnegie pentru Pacea Internaţională) a fost cel care a lansat în anul 1915 un program propagandistic cu scopul de-a convinge americanii să lupte în Primul Război Mondial. În urma cercetării fundaţiilor scutite de taxe realizată în anul 1950, Comitetul Congresului a aflat că multe dintre aceste fundaţii au promovat comunismul şi socialismul; au influenţat politica Departamentului de Stat şi erau cele mai responsabile pentru aducerea comunismului în China; depuneau eforturi pentru a submina forma constituţională de guvernământ din S.U.A.
Astfel comunismul şi capitalismul se transformă din extreme ideologice şi converg într-o nouă viziune – capitalism monopolistic. Acesta este un tip de socialism în care conducerea e formată din capitalişti puternici care controlează guvernul şi oamenii. În acest capitalism credea Andrew Carnegie.

Co(w)mmunist boys
Este un paradox să aflăm că sistemul bancar internaţional a fost finanţatorul revoluţiei sovietice din 1917, al proiectelor lui Lenin şi Stalin, al celor două războaie mondiale ce s-au încheiat cu Războiul Rece (după cum dovedesc cercetările istoricilor Carroll Quingley şi Gary Allen). Instaurarea comunismului bolşevic în Rusia la 7 noiembrie 1917 a fost un plan secret pus la punct în cel mai mic detaliu în afara Rusiei şi a fost finanţat în mod special de bancherii de pe Wall Street. Mai mult decât atât, există dovezi că au fost transferate fonduri pentru finanţarea activităţilor internaţionale revoluţionare.
Simpson, Thacher & Bartlett, principala firmă de avocatură de pe Wall Street specializată în reorganizări şi fuziuni, a susţinut ferm regimul bolşevic din Rusia. Partenerul Thomas Thacher a scris un raport prin care bolşevicii au obţinut susţinerea cabinetul britanic. Acest raport evidenţia poziţia pro-bolşevică a lui William Boyce Thompson, pe atunci director al Băncii Chase, actuala Bancă Chase Manhattan, care a declarat că a contribuit personal cu 1 mil. USD la organizarea Revoluţiei bolşevice. Este de menţionat că printre stagiarii care lucrau în Simpson, Thacher & Bartlett se număra şi tânărul Cyrus Vance, ulterior secretar de stat al preşedintelui Carter, iar după aceea director senior al Fundaţiei Rockefeller.
Un alt exemplu este John Reed, membru american al celui de-al treilea Comitet Executiv internaţional, care a fost finanţat şi sprijinit de Eugene Boissevain, un bancher privat din New York.
Ludwig Martens, primul ambasador sovietic în Statele Unite, a fost finanţat de Garantie Trust Company.
Implicarea companiei J.P. Morgan în finanţarea bolşevismului reiese din biografia unuia dintre partenerii lui Morgan – Dwight Morrow. Făcând o retrospectivă a vieţii acestuia, putem data interesul lui Morrow faţă de Rusia încă din martie 1917. Pe atunci, partenerul lui de avocatură, Thomas D. Thacher, era membru al misiunii Crucii Roşii americane în timpul revoluţiei bolşevice. O dată cu prietenia dintre Morrow şi Alex Gumberg, care sosise la New York în calitate de reprezentant al Sindicatului Textiliştilor din Rusia, acest interes pro-bolşevism s-a consolidat.
Altă mega-organizaţie care susţinea cauza bolşevică a fost Banca Rezervei Federale din New York, controlată de principalele cinci bănci newyorkeze.
Un raport din 1918 al Ambasadei S.U.A. la Stockholm oferă detalii cu privire la aceste transferuri financiare. Potrivit acestui raport, unul dintre aceşti bancheri bolşevici a fost Dmitri Rubenstein, asociat al lui Grigori Rasputin şi bancher al fostei Bănci Ruso-Franceze din Petrograd. După revoluţie Dmitri Rubenstein s-a mutat la Stockholm şi a devenit agentul financiar pentru bolşevici.
Este important de menţionat că suportul acordat bolşevicilor nu a avut drept final consolidarea revoluţiei. Prin urmare, acest sprijin nu poate fi explicat în totalitate din punct de vedere al războiului cu Germania. Sindicatul american-rus, format în 1918 pentru a obţine concesii în Rusia, a avut ca puncte de sprijin interesele indivizilor White, Guggenheim şi Sinclair. Acest lucru sugerează faptul că acest sindicat a fost format pentru a obţine profit şi doar s-a folosit de oportunitatea de a câştiga de pe urma susţinerii bolşevicelor în perioada revoluţionară.

Pe ce pariază americanii într-o ruletă rusească?
Rusia a fost şi mai este încă şi astăzi cea mai mare piaţă neexploatată din lume. Mai mult de atât, Rusia rămâne a fi cel mai de temut concurent pentru industria americană şi pentru supremaţia financiară a acesteia. Wall Street ar trebui să se îngrozească atunci când vede Rusia pe poziţia sa de super putere, pe al doilea loc după America.
Gigantica piaţă rusă a fost transformată într-o piaţă captivă şi o colonie tehnică pentru a fi exploatată de câţiva mari finanţatori americani şi de către corporaţiile de sub controlul lor.
S.U.A. a obţinut beneficii uriaşe din devastarea vechiului continent, al cărui teritoriu a fost pustiit în decursul celui de-al Doilea Război Mondial, pe când al său a rămas intact. Încă de la începutul secolului XX, SUA s-a evidenţiat ca prima putere industrială, dar această bătălie urma să-i ofere controlul nu doar a 50% din bogăţiile lumii (reprezentând doar 6,3% din populaţia mondială), ci şi a celor două ţărmuri ale Atlanticului, astfel încât piaţa i s-a întreit.
Pe spatele revoluţiei bolşevice s-au făcut zeci de ani la rând acumulări de averi grandioase. Această revoluţie a fost o alianţă între finanţatori şi aşa-zişii revoluţionari aliniaţi împotriva adevăraţilor partizani revoluţionari din Rusia.
Au fost aceşti bancheri bolşevici? Experţii ne asigură că toţi aceşti finanţatori au fost fără nicio ideologie. Singura lor motivaţie a fost puterea, şi, prin urmare, asistau orice vehicul politic care le-ar oferi o creştere a puterii.
Wall Street a reuşit să facă astfel încât regimul totalitar sovietic să supravieţuiască. În anii 1930 firmele străine, în special din grupul Morgan-Rockefeller, au realizat un plan pentru cinci ani. Ei au continuat să construiască Rusia, din punct de vedere economic şi militar. Pe de altă parte, Wall Street probabil nu a conştientizat că in jur de 100000 de americani şi aliaţi şi-au pierdut viaţa în războaiele din Coreea şi Vietnam, folosind armamente sovietice construite după tehnologia americană. Ceea ce era un plan profitabil şi strategic pentru Wall Street, a devenit un coşmar pentru milioane de oameni exceptând elita din cadrul sferei de putere şi din clasa de guvernământ.
Şi toate acestea pentru a împlini un vis – Noua Ordine Mondială. Aceasta din urmă presupune realizarea unui sistem de management global unificator al tuturor naţiunilor lumii prin anumite procese aparent democratice, dar care vor lucra în avantajul şi interesele anumitor persoane ce le gestionează din umbră. Acest sistem va fi condus astfel încât să remodeleze mentalitatea omenirii.

Pentru AXA,

Daniela Dermengi

Din „ţara-cizmă” în lume
Banii sunt consideraţi ca fiind una dintre cele două taine ale vieţii, alături de dragoste. Apariţia acestui mister a cunoscut din cele mai vechi timpuri diverse forme şi valori, diferite sisteme şi etaloane monetare. De la banii-scoici, – pietre, -vite şi alte „preţioase” considerate pe atunci s-a trecut la monede metalice din aur şi argint, monede de hârtie şi în cele din urmă, la cele mai sofisticate metode de plată şi încasări, de împrumut şi depozitare pe care le avem în prezent. În acelaşi context evoluţionist regăsim şi controversata invenţie, numită bancă.
Deşi nu se cunoaşte exact când şi unde a apărut prima instituţie bancară, cert este faptul că au existat cu mult înaintea erei noastre. În antichitate, locurile în care se păstrau bogăţiile erau templele de rugăciuni. Ca dovadă în acest sens sunt tablele de contabilitate găsite sub ruinele unui lăcaş sfânt în Mesopotamia. Acesta, cunoscut sub numele de Uruc, se pare că este cel mai vechi edificiu bancar şi datează din 3400-3200 î.e.n.
Cu toate acestea, se consideră că prima bancă adevărată este Banco de Venezzia, creată în 1171 (termenul de „bancă” este de origine italiană). Pe parcurs se înfiinţează activitatea bancară şi în alte state europene, precum şi în SUA. În Ţara Românească posibilitatea organizării băncilor a fost întârziată de suzeranitatea turcească. Astfel, abia în 1839, situaţia bancherilor se stabilizează, iar Ţara Românească îşi obţine dreptul de a bate monedă.
Băncile moderne au apărut ca urmare a dezvoltării comerţului şi acumulării capitalului monetar din activitatea comercială.
În epoca contemporană, banca ia poziţia de intermediar în relaţia economii- investiţii, aceasta din urmă fiind o relaţie esenţială pentru creşterea economică.

Din criză-n criză
Un moment crucial în evoluţia băncilor a fost punctat de criza economică din anii 1929 – 1933, cunoscută sub numele de „Marea Depresiune”. Această criză a afectat toate ţările dezvoltate, dar cel mai rău a fost pentru SUA. Atunci istoria a fost martoră a unui amplu crah bancar, care însemna faliment pentru 36% din bănci. Acest eveniment a impus să se facă anumite schimbări şi să se acţioneze întru creşterea protecţiei deponenţilor. În mod necesar, s-au impus anumite limite insituţiilor de credit ce primesc depuneri şi asupra modului în care sunt folosite resursele atrase în procesul creditării. În acest context s-a făcut o delimitare exactă a conceptului de bancă de depozit de celelalte tipuri de bănci.
Unii experţi întrevăd asemănarea dintre criza actuală şi „Marea Depresiune” din 1929-1933. Alţii însă sunt rezervaţi în această privinţă. Ei susţin că acestea sunt diferite atât ca origine, cât şi ca metode de diminuare a lor. Cert este faptul că la baza declanşării ambelor crize s-a aflat instabilitatea sistemului bancar. Astfel, recesiunea din anii ’30 s-a produs din cauza majorării ratei dobânzii de către Banca Centrală americană şi ca urmare a unor intervenţii aplicate în momente nepotrivite şi bazate pe evaluări greşite.
Criza actuală, după opinia experţilor, a fost declanşată ca urmare a expansiunii creditului ipotecar, susţinută de reducerea ratei dobânzii de către Banca Centrală americană. Asistăm la o modificare a legislaţiei bancare ce încurajează creditarea persoanelor cu venituri mici pentru procurarea de case. Astfel, criza actuală este de asemenea provocată de anumite măsuri intervenţioniste. Acestea însă au fost aplicate pe un interval de timp mult mai mare decât în cazul crizei de acum 79 de ani şi în esenţă erau foarte diferite.
În anii ’30 nu a fost folosită injencţia de lichidităţi pentru salvarea băncilor, folosită în condiţiile crizei de astăzi. Această strategie de stabilizare a fost sesizată în 1963 de Milton Friedman şi Anna Swartz. Experţii constată că SUA şi ţările europene folosesc gândirea lui Friedman de acum 40 ani pentru salvarea sistemului bancar. Avantajele şi dezavantajele acestei metode de stabilizare, în condiţiile crizei de astăzi, vor putea fi vizualizate sub „abur de timp”. Raţional ar fi ca politicile de salvare a băncilor să asigure stabilitatea lor şi în perioada post-criză.
„La baza crizei stă sistemul bancar egoist”, spune Papa Benedict al XVI-lea. Şi totuşi dincolo de acest egoism, nu putem contesta rolul băncilor în existenţa şi dezvoltarea unei societăţi.

În “concubinaj” cu banca
Există două căi de acoperire a necesităţilor financiare: fie îţi foloseşti economiile proprii, fie recurgi la un credit bancar. Deosebirea este evidentă. Folosindu-ţi economiile, adeseori limitate, eşti constrâns de resurse şi de timp pentru acumularea sumelor necesare. În calitate de particular, eşti nevoit să amâni nişte dorinţe materiale sau să ratezi anumite reduceri bestiale. Ca persoană juridică, ai putea să suporţi mari pierderi din cauza întreruperii procesului de producţie, dacă economiile nu-ţi permit să procuri resursele umane, tehnice şi materiale necesare în mod operativ. Contractarea unui credit te scuteşte de probleme. Dobânda este însă costul pe care trebuie să-l plăteşti pentru această „relaxare financiară”.
Procesul de creditate este stabilit prin prisma managementului bancar. Acesta din urmă permite distribuirea resurselor de la bancă la solicitanţi, stabilind astfel relaţia ,,bancă-client”.
Băncile au un mecanism de creditare destul de complex. Procesul are loc în mai multe etape interdependente începând cu depunerea dosarului şi terminând cu etapa de valorificare a garanţiilor constituite la credite.
Decizia băncilor de a acorda un împrumut depinde de gradul riscului de credit. În practica bancară se folosesc principiile “prudenţei” şi “diferenţierii”. Aceste repere urmăresc atingerea unui grad înalt de credibilitate, necesar pentru a menţine relaţia bancă-client.
Atât debitorul, cât şi creditorul au drepturi şi obligaţii reciproce. Ei sunt antrenaţi într-o relaţie partenerială, absolut benevolă şi de interes pe ambele părţi.

Bancă sau borcan?
În acelaşi timp, există două căi de procurare a banilor: fie îi câştigi, fie îi împrumuţi, menţionează economistul francez Michel Didier. Şi totuşi deosebirea este esenţială. Câştigând banii efectiv, îi cheltui definitiv. În timp ce banii împrumutaţi trebuie să fie remuneraţi şi restituiţi.
Deţinerea de monedă presupune în timp pierderea valorii ei. Cu toate acestea, oamenii îşi păstrează o cotă tot mai mare din economiile lor sub formă de monedă. Pe fundalul riscului de pierdere a puterii de cumpărare se profilează şi rolul băncilor. Colectând depozitele, instituţiile bancare sunt resposabile de gestionarea acestora în beneficiul propriu, deci şi al depunătorilor.
Or, banca este un intermediar financiar între deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora. Ea distribuie creditele şi mobilizează resursele.
Legătura cu mii şi milioane de persoane fizice şi agenţi economici conferă băncilor o funcţie importantă în economia modernă şi anume de a asigura efectuarea plăţilor între conturile clienţilor săi.
Într-o economie de piaţă, sistemul bancar joacă un rol decisiv în realizarea unor investiţii eficiente. Băncile, verigi importante ale sistemului bancar, sunt cele care atrag şi concentrează economiile societăţii în domenii strategice.

Abracadabra bancară!?
Potrivit experţilor, cea mai importantă sarcină pusă în funcţia băncilor este crearea monedei. Aceasta „creaţie” se referă, pe de o parte, la multiplicarea banilor de către băncile comerciale şi, pe de altă parte, la baterea monedei. Emisiunea monetară este o prioritate pentru Banca Centrală – Big Brother-ul sistemului bancar şi al politicilor monetare, creditare şi valutare.
Cei mai mulţi dintre experţii momentului sunt adevăraţi non-conformişti ai teoriei economice. Aceştia nu văd în sistemul bancar atât importanţă, cât influenţă şi putere. Potrivit acestot experţi „emancipaţi”, banca nu multiplică banii din bani, aşa cum credem majoritatea dintre noi. Veniturile bancare cresc pe seama dobânzilor şi bunurilor puse în gaj. Dobânda este un ban real pe care banca îl percepe de la noi, debitorii, în timp ce banii primiţi în împrumut sunt doar imaginari. Acest „imaginar” nu înseamnă doar că aceşti bani nu-i primim în numerar, ci mai mult de atât – banca acordă credite în sume pe care nici nu le deţine în „visterie”.
În timpul sistemului monetar bazat pe etalonul aur, băncile acordau credite într-o proporţie de 9:1 în raport cu aurul ce-l deţineau de la clienţii lor. Astăzi însă, în condiţiile în care nu există un etalon de raportare, sumele pe care băncile sunt „dispuse” să le dea în credit au crescut foarte mult.
Această magie de creare a banilor funcţionează atâta timp cât depozitarii nu vin concomitent să-şi solicite banii înapoi. Acesta este aspectul cel mai riscant pentru orice bancher. Un crah bancar înseamnă pierderea banilor de către cei care şi-au depozitat economiile, precum şi pierderea bunurilor puse în gaj de către creditorii care nu-şi permit să ramburseze împrumutul şi dobânda la solicitarea băncii aflate în stare de insolvabilitate .
Aceste „acuzaţii” nu se referă însă şi la băncile din Moldova, afirmă experţii noştri. Modalităţile de plată practicate prin sistemul bancar din ţările dezvoltate nu se folosesc pe larg la noi, în ţară. Astfel, băncile noastre creditează în numerar sau fac decontări de conturi, aceşti bani împrumutaţi fiind reali ca formă şi/sau ca existenţă.

ZOO bancar pentru leu
Faza incipientă pentru activitatea bancară din Moldova a fost apariţia în 1989 a primei bănci comerciale – VICTORIABANK. Banca Naţională a Moldovei (BNM) a apărut cu doi ani mai târziu.
Din 1991 şi până în prezent au fot efectuaţi paşi importanţi pentru stabilizarea monetară şi de credit. În acest context este de menţionat introducerea în circulaţie la 29 noiembrie 1993 a leului moldovenesc, ca monedă naţională. Au fost aplicate ulterior politici antiinflaţioniste şi de stabilizare a cursului leului.
În anul 1995 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi Legea instituţiilor financiare.
Începand cu anul 1998 BNM nu mai stabileşte cursul oficial de schimb al monedei naţionale faţă de dolarul SUA la Bursa valutară, ci este determinat în funcţie de cursurile de cumpărare şi vânzare a dolarului SUA contra lei moldoveneşti pe piaţa inter- şi intrabancară. Aceasta a permis descentralizarea pieţei valutare interne în corespundere cu practicile ţărilor dezvoltate.
Un alt eveniment important în sistemul bancar din Moldova a fost înfiinţarea sistemului de garantare a depozitelor în iulie 2004, care prin garanţiile sale acoperă circa 90 la sută din depozitele persoanelor fizice.
În anul 2006 BNM a implementat un nou sistem automatizat de plăţi interbancare, apropiat de standardele internaţionale. După cum susţine BNM, astfel s-a modernizat infrastructura de plăţi creându-se premise pentru prestarea unor servicii mai calitative şi pentru facilitarea efectuării plăţilor fără numerar în ţară.
Planul de Acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană pentru perioada 2005-2008 a pus în faţa BNM-ului sarcini necesare a fi îndeplinite pentru o ţară care pretinde la integrare europeană.
Pe fundalul celui mai discutat subiect al ultimelor timpuri, se zvoneşte că sistemul bancar din Republica Moldova este ameninţat şi el de criză. Analiştii de la ExpertGrup contestă acest zvon. Ei susţin că, deşi există anumite tendinţe negative, acestea nu vor degenera nicidecum în criză. Pe acelaşi ton optimist, guverantorul BNM, Leonid Talmaci, menţionează că sistemul bancar local dispune de suficiente active şi lichidităţi pentru a face faţă crizei care a afectat economia mondială.
Mai sceptici, atât experţii, cât şi factorii bancari, sunt la capitolul investiţii, în particular în sistemul bancar. Se prognozează însă o temperare a intrărilor de investiţii în a doua parte a lui 2009.

Pentru AXA,

Daniela Dermengi